Să vă zic…

… să nu vă zic? Hai c-o să vă!

Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Vestea am primit-o chiar azi, așa că împărtășesc cu voi bucuria asta. După șase cărți publicate, ori era cazul să fiu recunoscută oficial ca scriitor, ori să mă las de asta, că numai aș fi consumat pădurile patriei degeaba. Se pare însă că e ceva de capul meu, așa că voi continua să scriu. Probabil că oricum aș fi făcut-o, doar că nu aș mai fi publicat ceva de-acum încolo.

Felicitările, masa și dansul, mai la vară, când o fi cald, că nu degeaba-mi zice lumea SLVC.

big grin

Aida-Leo-Scorpionul-Dudu-Maia-Teo-Fătu-Chinezul-Mao-etc.

Faptul că un cititor, mai ales când îl cunoaște pe autor, încearcă să identifice elementele autobiografice din scrierile lui mi se pare oarecum firesc. Deh, curiozitatea aia care (vorba americanilor) a omorât pisica… Când însă un editor, care e și om de litere, face lucrul ăsta… ei bine, e normal probabil, că și el e om cu apucături de pisică, dar mi se pare totuși surprinzător.

Vorbeam cu al meu, zilele astea, despre amănunte privind tipărirea ”Transfer”-ului.

- Deci ne-ați dat BT-ul (bun de tipar adicătelea), hârtie folosim din aceea despre care am vorbit, copertele vă plac. Gata, băgăm cărbuni. Ați scris o carte bună, doamnă Aida!

Și zbang, închide telefonul, lăsându-mă cu replica în gât. Care replică ar fi fost următoarea:

- Da, m-ați ghicit: sunt Aida. Dar și Leo, și Scorpionul, și Dudu, și Maia, și Teo, și Fătu, și Chinezul, și Mao, și Artimonia, și Oana, și Grozavii sau orice alt personaj care apare în carte. Sunt chiar și cățeaua unuia dintre ei. Deci, dacă vreți să-mi dați alt nume decât cel real, folosiți-le pe toate astea la un loc.

Dacă nu-s chiar cel mai talentat scriitor din lume, aș fi măcar acela cu numele cel mai lung.

big grin big grin big grin

Oameni care mă inspiră (1)

În accepțiunea multora, India este o țară înapoiată, extrem de polarizată din punctul de vedere al bogăției materiale, dar seducătoare prin spiritualitatea ei care atrage anual sute de mii (dacă nu mai mulți) de vizitatori din întreaga lume: vedete de cinema, cântăreți, globetrotteri, scriitori, pictori, yoghini, hipioți, dar și oameni oarecare, aflați în căutarea sensurilor vieții sau doar căutând să bifeze, pe harta personală, locațiile exotice vizitate.

Din când în când, însă, din rândul indienilor, se ridică personalități deosebit de puternice, cu impact asupra culturii și civilizației întregii lumi. Lista e prea lungă ca să o pun aici. Unul dintre ei este și Sadhguru, despre care am mai scris. M-a atras la omul ăsta nu neapărat spiritualitatea lui, deși asta a fost inițial, cât viziunea lui asupra viitorului Indiei și al omenirii în general. S-a uitat bine în jur și a tras niște concluzii evidente pentru toată lumea, dar ignorate de către cei care suferă de așa numita ”orbire intenționată”, adică ignorarea unor aspecte ale vieții care ni se pare că nu ne afectează direct și personal, lăsând altora grija asta. Una dintre ele este: prin defrișările masive și necontrolate, vom respira un aer din ce în ce mai sărac în oxigen. Ca să fie pe înțelesul oamenilor, le vorbește simplu și sugestiv: inspirăm aerul pe care îl expiră copacii, iar aceștia inspiră aerul pe care îl expirăm noi. Mai simplu de atât nu se poate. Orice copil știe, de la orele de botanică, că lumea verde se hrănește cu dioxid de carbon, în timp ce lumea animală (din care facem și noi parte) are nevoie de oxigenul produs de plante. Concluzia: hăcuind copacii, ne omorâm cu bună știință.

Fără verdeață, nu doar atmosfera e mai dificil de respirat, ci și precipitațiile sunt mai rare, având ca rezultat direct, sărăcirea solurilor și deșertificarea lor. La asta se adaugă și folosirea intensivă a îngrășămintelor chimice, în detrimentul celor naturale, care schimbă (în rău) compoziția pământului. De-ar fi doar atât, dar s-a constatat că nivelul apelor de suprafață e din ce în ce mai scăzut, toate astea prefigurând o criză a apei, căreia omul nu-i poate supraviețui. Dacă am adăuga la asta și faptul că populația globului e în continuă și necontrolată creștere, cam vedeți încotro ne îndreptăm.

Asta e, pe scurt, ”filozofia” de viață a lui Sadhguru, dar omul nu se rezumă doar la a constata și a se văicări, ci și acționează. Prima mișcare: reîmpădurirea, cu 21 de milioane de puieți, a Indiei. A doua o face începând de ieri: ”Raliul râurilor”. Și-a adunat susținătorii și voluntarii și a pornit-o de nebun prin toată India, la volanul mașinii, cu scopul de a conștientiza populația și autoritățile în legătură cu pericolele care ne pasc într-un viitor nu chiar îndepărtat încât să nu-l mai prindem. Ce admir eu însă la omul ăsta este eficiența. Fiind unul dintre primii 50 de oameni infuenți din țara lui, a reușit, doar el știe cum, să atragă de partea sa (de fapt, a noastră, a tuturor) personalități artistice, politice, din învățământ, poliție și armată, vedete de televiziune, guvernatori de provincie, prim-ministru etc. Rezultatele unui demers de asemenea natură sunt unele când ești sprijinit doar de o organizație ecologistă, fie ea și de renume, și cu totul altele atunci când ai concursul unei mari părți a populației, dar și al autorităților, iar faptul că s-a ținut departe de partizanatul politic nu face decât să câștige la capitolul încredere. Asta numesc eu inteligență managerială.

Fiind un subiect care mă interesează, voi urmări parcursul acestui raliu și, mai ales, rezultatele lui, care, ținând seama de toate considerațiile de mai sus, nu poate fi decât pozitiv.

Scriu

Început de roman. Prima propoziție sună așa: ”Atenție, cad pietre!” Și or să cadă câteva, blocând un drum și izolând un bărbat în creierul munților. Or să i se întâmple niște lucruri despre care însă nu vă voi spune nimic. Aștept să se rotunjească în jurul ideii de pornire, fiindcă acum am un plan, în mare, nu ca în alte dăți. Cu toate astea, romanul pare a se scrie singur. Eu sunt doar scribul care tastează de zor dând formă unor idei iscate doar ele știu de către cine.

Scriu compusiv, nu la comandă și în niciun caz cu porție zilnică. Într-o zi, opt pagini (ce-i drept, cu caracter de 14, să pot citi și corecta mai ușor), în altele, nimic, sau doar o propoziție-două. În rest, trăiesc în atmosfera romanului zi de zi, într-o dedublare care mă face bună de nimic. Reușesc să mă concentrez doar asupra muncii de medic, câteva ore, la cabinet, restul acțiunilor mele fiind pe pilot automat. Când mă ”apucă”, pierd noțiunea timpului, uit de mine. Îmi pun atunci celelalte gânduri și idei in stand by; insuportabilul devine nesemnificativ; nopțile mi se scurtează fără ca în urma lor să fiu obosită; pulsul mi se ridică și devine săltăreț; sunt îmbujorată și, în general, arăt de parcă aș fi îndrăgostită. Poate că așa și sunt, dar nu de un bărbat, ci de o lume întreagă, una care așteaptă să iasă la lumină prin mintea și degetele mele, simple canale conductoare.

Scriu. Scriu ca să-mi amintesc; să uit; să-mi amintesc că trebuie să uit; să tămăduiesc, să mângâi; să zdruncin; să supraviețuiesc. Scriu.

De păstrat

http://www.bookblog.ro/recenzie/doua-carti-gemene/#more-8410

Maculator

De trecut pe curat:

”Cât timp mai țâșnește apă sărată din izvorul lacrimilor, e bine. Se mai eliberează presiunea. Rău e când începe să sece. Înseamnă că ori nu mai e nimic acolo înăuntru care să se ceară exprimat, ori supapa de presiune s-a stricat. No, ăla-i bai! Mare!”

Drum de apă

Îmi place să rulez singură, la volanul mașinii, dimineața, pe un drum pustiu.

Singură, cu gândurile mele pe care le țes ca pe un covor ce se întinde în spatele meu asemeni trenei uriașe a unei rochii de mireasă-prințesă. Îmi place să cred că aceia care-mi vor călca pe urme vor simți ceva din freamătul care i-a dat născare și vor deveni cumva mai buni; mai iubitori în orice caz, fiindcă știu ce am pus în canavaua covorului meu de gânduri.

—–

Imagine sugerată de o postare pe net:

Viața, ca un pahar plin cu apă care dă pe dinafară. Apa scursă nu e neapărat rea sau murdară, ci pur și simplu în plus; ceva de care nu mai am nevoie. Iau un șervețel curat și o șterg, zvânt și fundul paharului, pregătind astfel terenul pentru ce va să fie. Beau din ea și adaug, de la izvor, cantitatea lipsă. Și tot așa. Eliberare, vindecare, schimbare. Apă vie.

=====

Gelozia, bat-o vina!

Peșty e consemnat la moșie, să mansardeze casa. Dacă zidar am găsit (n-o să-i mai pronunț numele, că a devenit subiect sensibil de când l-am lăudat pe FB big grin), la izolat nu s-a mai băgat nimeni. Ce să-i faci, are lumea bani probabil.

Vorbim de câteva ori pe zi și-mi dă raportul asupra stadiului lucrărilor. Cu poze, să fie credibil. Adevărul e c-a făcut treabă bună (pentru un neprofesionist, dar asta rămâne doar între noi big grin). Azi, însă, mi-a trimis fotografii și cu micul lui dejun și prânzul, de parcă l-aș fi întrebat dacă nu cumva rabdă de foame pe-acolo. La rezervele pe care le are, și de-ar ajuna cinci zile pe săptămână și tot i-ar ajunge.

Întors acasă, pentru o după-amiază, mă ia pe după leuștean, cu un ton voit neafectat:

-Pozele cu mâncarea mea nu le-ai pus pe Facebook. Bine că i-ai pus pe câini și pe mâță…

-Le postez mâine, că azi n-am timp, îl asigur eu.

-Lasă, nu te mai obosi, că nu mai am loc de Mircea pe pagina ta.

Zidarul adică. Am promis că nu-i rostesc numele; nici n-am făcut-o; Peșty l-a rostit! Peșty, care, ca mai mereu, se găsește să gelozească pe cine nu trebuie. Sincer, nu cred că l-a deranjat faptul c-am spus că flăcăul ăla e frumos de pică, ci că-i harnic, chestie la care nu are voie nimeni să i-o ia înainte. Da, asta cred că e. Adică, nu cred, sunt sigură. big grin

Efectul fluturelui

Știți ce-i ăla, nu? Eu l-am aflat de la soră-mea. Să apelăm însă la prietena wiki: ”În teoria haosului, efectul fluturelui este sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Numele efectului, inventat de Edward Lorenz, este derivat din exemplul teoretic de formare a unui uragan care este condiționat de faptul dacă un fluture îndepărtat a bătut sau nu din aripi în urmă cu mai multe săptămâni.”

V-am lămurit deci. De ce v-am spus totuși despre asta?

—–

Dimineață, oprire scurtă la un magazin de cartier, să-mi fac aprovizionarea pentru serviciu: un baton energizant și o sticlă cu apă. În fața mea, o domnișoară care își cumpărase doi covrigi și un măr. Cred că mărul mi-a atras atenția, altfel nu-mi explic de ce am procedat așa. Scoate o hârtie de 50 de lei și i-o dă casieriței. Aia se scormonește în sertar ca să-i dea rest, dar constată că nu are mărunt.

Mă uit cu coada ochiului la cumpărătoare: înaltă, blondă, cu picioarele dezgolite până aproape de dunga chilotului, bronzate așa cum vara asta nu voi apuca să fiu; pielea e întinsă pe ea de stă să pocnească, semn nu neapărat de tinerețe, ci de grijă față de corpul ei; fața: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar agreabilă ca impresie generală. Nimic care să-mi suscite simpatia la urma urmei, fiindcă așa suntem noi femeile făcute: nu prea suportăm concurența, mai ales când ne dezavantajează din start. Cu atât mai puțin îmi explic gestul meu.

Casierița deja anulase bonul fetei și-l făcuse pe al meu. Plătesc, apoi mă trezesc întrebând, în timp ce indicam cu degetul covrigii și mărul fetei:

-Cât costă toate astea?

-3 lei 20, răspunde ea automat.

Scot suma respectivă din portmoneu, o pun pe tejghea și ies, lăsându-le pe alea două cu gura căscată.

Apoi mi-am bătut capul până când am ajuns la cabinet, încercând să înțeleg resortul gestului meu.

Nu sunt o zgârcită, dar nici nu arunc banii pe fereastră din simplul motiv că nu mă dau afară din casă. Nu obișnuiesc să dau bani cerșetorilor; dacă mă prind într-un moment bun, le dăruiesc ce am la îndemână: un corn, un fruct, un pachet de biscuiți sau altceva. Nu-s afiliată la vreo organizație sau vreun club dintr-ăla ai cărui membri, între două chefuri mostruoase, își spală păcatele ducând pachete cu haine vechi sau mâncăruri pe cale de a expira la căminele de bătrâni. Deci nu pot zice că-s vrun filantrop în fustă. Și totuși, văzând-o pe domnișoara aia (care, repet: nu-mi era simpatică din cale-afară), mi-am amintit de situații similare, în care, vânzătoarea, neavând mărunțiș ca să-mi dea rest de la o bancnotă, am fost nevoită să merg la serviciu fără ceva de-ale gurii. Poate mi-oi fi amintit și altele, dar în mod sigur gestul meu e și rezultatul lecturilor și filmelor din ultima vreme; alea așa-zis motivaționale, la care strâmbă din nas ”realiștii” amari (recte, scepticii) și mizantropii. Cele care te învață că dacă faci bine, primești bine și că orice faptă bună contribuie cu ceva la creșterea nivelului de conștiință al tuturor. C-o fi sau nu așa, îi las pe alții să judece, dar prefer să trăiesc într-o lume iluzorie, dar frumoasă, decât în una ”reală”, mânjită cu toate relele, țâfnele și răutățile.

Indigesta de marți

Fac acum o mărturisire: citesc (și) cărți despre spiritualitate. Da, despre spiritualitate, fiindcă suntem cu toții ființe spirituale. Nu credeți? Hai să luăm DEX-ul atunci. Spirit: ”…conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime”. Avem așa ceva? Avem, într-o măsură mai mică sau mai mare. Deci, am picat de acord în privința asta? Ok, mergem mai departe. Sadhguru, pe de altă parte, spune că din momentul în care omul începe să-și pună întrebări asupra naturii lui profunde, nu doar fizice, devine spiritual și doar prin preocuparea asta, nu neapărat prin rezultate. Să nu-mi ziceți că nu v-au încercat vreodată gânduri de genul: ”Cine sunt?”, ”De unde vin?”, ”Încotro mă îndrept?” etc.

Printre alții care se ocupă cu așa ceva, e un tip numit Bruce (ce-mi mai place mie numele ăsta!) Lipton (și ăsta-mi place, ca băutoare înrăită de ceai). Și ce spune el în ”Luna de miere”? Că suntem niște proști, dar că lucrul ăsta se poate remedia. Nu sunt eu de acord cu tot ce zice el, dar unele afirmații de-ale lui sunt atât de pline de bun simț că ar fi păcat să le trec cu vederea.

Deci, Mister Lipton începe prin a ne face să ne amintim cum eram când ne îndrăgosteam lulea de cineva și când deveneam cea mai bună variantă a noastră din punct de vedere morfologic și fiziologic.

1. Sănătoși, că n-aveam timp sau chef să ne îmbolnăvim, fiind atâtea lucruri minunate de experimentat alături de cel drag.

2. Plini de energie, fiind în stare să facem dragoste ore în șir, fără să ne gândim la mâncare sau somn.

3. Viața ni se părea atât de frumoasă încât abia așteptam o nouă zi pe care s-o trăim cu încântare și bucurie.

Ne atrage apoi atenția că toate lucrurile astea noi le-am creat și că, dacă am reușit măcar o dată să o facem, putem folosi rețeta și în continuare, și în alte domenii, nu doar în cel al iubirii.

Viața noastră e condusă în mare parte de minte, aceasta interfață dintre ambient și biologicul nostru. Mă rog, la unii, e ghidată și de suflet, dar pe ăia-i lăsăm în pace, că se descurcă de obicei mai bine decât ”mintoșii”. Necazul este însă că mintea noastră conștientă funcționează doar 5% din timp, restul de 95% aparținând subconștientului (inconștientului, în terminologia europeană). Mintea conștientă nu este altceva decât suma gândurilor și aspirațiilor noastre. Ea e responsabiă deci cu ”luna de miere” a vieții noastre. Subconștientul însă este cel care-i pune capăt în cele mai multe cazuri.

Subconștientul este, însă, doar o suită de programe ajunse acolo nu întotdeauna din voința noastră. Suntem programați încă din viața intrauterină de gândurile, concepțiile și trăirile mamei, apoi zi de zi, toată viața, de către părinți, profesori, prieteni, rude, inamici, vecini, gura lumii, mass media ș.a.m.d. Partea asta de minte nu e decât un imens aparat de înregistrare, dar, deși ”nu e nimeni acolo” căruia să i ne adresăm, dictează aproape 95% din acțiunile unui om.

Cum procedăm atunci?

Păi, dacă am putea, să folosim mai mult mintea conștientă decât să lăsăm subconștientul să preia conducerea; vai, dar asta-i cam greuț; trebuie exerciții de meditație, de conștientizare, alea-alea, ori noi avem de gândit asupra atâtor lucruri, că numai de asta n-avem timp. A doua soluție este însă mai simplă: reprogramarea subconștientului; eliminarea programelor din el care ne sabotează fericirea. Asta se poate face în trei feluri. Fie prin repetarea constantă a noilor programe pe care să i le implementăm (Repetitio este mater studiorum!), fie prin autohipnoză (tot un soi de repetiție, dar cu creierul adus în faza tetha, cea mai receptivă față de sugestii; nici asta nu e așa de greu; putem folosi două momente ale zilei în care creierul nostru este în mod natural în această stare, și anume: când suntem pe cale de a ne trezi din somn și când suntem cât pe ce să adormim; e starea aceea a creierului în care realul se amestecă cu irealul; nu visăm, dar nici treji nu suntem; ca stare, o putem compara cu acele momente din timpul zilei când ne decuplăm de la realitate și privim în gol, cu mintea liberă de gânduri) sau prin proceduri specializate de învățare rapidă, ori noi suntem prea săraci pentru achiziționarea a tot felul de programe de genul ăsta. Rămân deci celelalte două, care sunt la îndemâna oricui.

Ca să înțelegem mai bine despre ce e vorba, voi încerca să dau un exemplu.

Te-ai născut într-o familie corodată pe dinăuntru de nevoi și griji. I-ai auzit pe părinți frământându-se cu problemele lor, lamentându-se nu de puține ori că sunt lipsiți de noroc sau câte și mai câte. Crești cu oamenii ăștia în casă. Ajungi la școală. Nu ești printre cei mai bine îmbrăcați copii din clasă și nici n-ai la pachet zilnic icre de Manciuria, vită Kobe sau somon fume, motiv din care colegii te fac, câteodată, sărăntoc sau mai știu eu cum. I-ai auzit pe ai tăi zicându-ți, la nervi, chestii ”drăguțe” de genul: ”N-o să-ți găsești niciodată pe cineva mai de doamne-ajută cu atitudinea asta!” sau ”Nu ești frumos/frumoasă, ca să răzbești cu asta în viață, așa că pune-te cu burta pe carte dacă vrei să se aleagă ceva de tine” ș.a. Ei, și astfel programat, îți pică cu tronc cineva, că inima nu știe de-astea. La început, când vâlvătaia e mare, spre surprinderea ta, lucrurile merg bine. Ai sănătate, putere, entuziasm și planuri de viitor. Toate astea țin de mintea conștientă. Apoi, însă, te iei cu altele și uiți să mai conștientizezi ce trăiești. Atunci preia conducerea subconștientul, banda aia de casetofon care-ți repetă întruna ”drăgălășeniile” pe care ți le-au spus și repetat până atunci atâția care ți-au ”dorit binele”. E începutul sfârșitului. Din acel moment, ”Gura nu-ți mai tace/ Iarba nu-ți mai place”. Se reinstaurează neîncrederea în tine, ba o mai răsfrângi și asupra partenerului. Ți-ai amintit deodată că tu nu ești menit să ai noroc, iar dacă ființa aia a văzut ceva în tine, sigur s-a înșelat sau n-o prea ajută mintea și/sau e mai disperată și dornică de iubire ca tine. Așa că, pentru a-i scuti pe toți de suferință, pui capăt sau lași ca sentimentul ăla să se ofilească și prăfuiască precum o buruiană, la umbră. Și mergi mai departe. Dacă ai noroc (dar inevitabil îți vei reaminti la un moment dat că ești nenorocos din născare), îți găsești alt partener cu care o iei de la capăt, doar pentru a repeta schema de mai sus, fiindcă e previzibil că așa se va întâmpla dacă nu încerci să schimbi ceva în tine. Și astfel un basm care s-ar putea încheia cu tradiționalul ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” devine o poveste tristă, cu final deprimant: ”Și și-au dus singuri tristețea și neîmplinirea până când li s-au sfârșit zilele”.

Exemplul meu e din sfera sentimentală, dar se poate aplica în oricare alt domeniu al vieții: carieră, hobby-uri, viață socială etc. E o sugestie care merită încercată. Măcar nu-ți vei spune cândva că ai cedat prea ușor și nu te-ai străduit mai mult. Fericirea nu ți-e dată conform unui algoritm stabilit de o instanță superioară, ci se construiește pas cu pas. Te provoc: Îndrăznește! happy