Autorul acestui roman mi-a fost recomandat, într-un mail, de Mihaela. Vorbea despre el în termeni entuziaști, așa că am luat-o de bună și m-am grăbit să-mi procur o carte scrisă de el. (Eduardo Mendoza – Adevărul despre cazul Savolta) Dar știți cum se întâmplă de obicei: una e ce-ți propui și alta e ce faci, așa că am purtat-o după mine o vacanță întreagă până când am reușit s-o deschid. Primele pagini merg dificil, din cauza numelor spaniole destul de lungi, care îngreunează identificarea personajelor. Mai ales că avem de-a face cu destul de multe, nu doar cu unul-două. În plus, lectura te prinde  anevoie și din cauza formatului de tip colaj, a alternării fragmentelor narate de către autor cu cele povestite de către personajul principal, cu extrase din declarațiile date de el unui judecător newyorkez, cu articole din ziare și părți din rapoarte polițienești.

Aparent, e un policier de început de secol trecut. Destul de departe de ritmul celor cu care ne-am obișnuit în ultimul timp, pentru că se desfășoară într-o societate și un interval de timp în care informația se transmite greoi, sincopat,  în parte din cauza mijloacelor tehnice precare, în parte din pricina tulburărilor sociale ale epocii descrise.

Povestea în sine e destul de alambicată, dar -odată intrat în miezul ei- te prinde într-atât încât nu-ți vine să lași cartea din mână până nu-i descâlcești ițele. Un afacerist olandez este convins de către un tânăr avocat spaniol să deschidă o fabrică de armament în Barcelona. Intreprinderea prosperă, dar olandezul înnebunește, așa că asociații spanioli reușesc să-și însușească mare parte din acțiunile ei, devenind bogați și faimoși. Avocatul se poate astfel căsători cu aleasa inimii, o frumoasă fată  din lumea bună, care moare însă un an mai târziu, dând naștere unui băiat. Copleșit de disperare, acesta se retrage din afacere și își deschide un obscur birou de avocatură, continuând însă să-și frecventeze fosții asociați și amici. După treizeci de ani,  își face apariția în scenă un tânăr francez, ”cenușiul și perfidul Lepprince”, despre care se știu prea puține lucruri, dar care reușește după nici un an să devină mâna dreaptă a domnului Savolta și posibilul lui viitor ginere. Cu ocazia unei petreceri de Anul Nou, asociatul principal al afacerii este însă asasinat sub ochii familiei și ai musafirilor, moment din care începe ancheta polițienească dar și istoria contorsionată și nefericită a lui Javier Miranda Lugarte (ce v-am zis eu de nume!). Planul acțiunii se schimbă des, când în păturile înalte ale societății barceloneze, când în cele mijlocii, când în cele de jos, cu descrieri amănunțite dar și cu dialoguri sugestive. În a doua parte a romanului, autorul renunță la tehnica de tip colaj și se axează pe cea a narațiunii fluente, moment din care ți-e aproape imposibil să te mai desprinzi din atmosfera ei sumbră și încărcată.

O carte despre urmările războiului, anarhism, mișcări muncitorești, conflicte interetnice, politicianism, dragoste romantică și căsătorii din interes, trădare, profesionalism, idealism, adulter, ”o scrisoare pierdută”, crime, arestări, ospicii de nebuni, urmăriri ca-n filme, pacturi încălcate, răzbunări ș.a.m.d. La un moment dat, ai impresia că ai nimerit în mijlocul unui joc de puzzle în care   lipsește schema recompunerii, așa că te lași pe mâna scriitorului, sperând să fie de bună credință și să nu te pună pe piste false. Lucru pe care nu-l face, pentru că povestea e destul de complexă ca să mai fie loc și pentru așa ceva.

Un roman trist, despre o lume aflată în criză economică și morală; un happy-end amar și îndoielnic.

Vara trecută am fost la un pas de a deveni supermodele. Nu noi, ci picii, cu care eram la mare. Numai în Mamaia erau vreo două firme specializate în promovarea manechinelor-copii, cu birouri în vecinătatea promenadei. Șmenul era cam așa: doi puștani frumoși foc, sau măcar cu lipici la gagici, le abordau pe mămicuțele/mătușile/bunicuțele prichindeilor care nu arătau chiar ca dracu  (copiii) și dădeau semne de oarece prosperitate sau naivitate (aparținătoarele lor adică). Se pare că eu și soră-mea le întruneam pe amândouă, pentru că n-a fost seară să nu fim abordate de flăcăii ăia gelați. Până la urmă, am cedat, așa că iată-ne în biroul unei bondoace grase ce părea șefa stabilimentului foto. Era numai lapte și miere și privea copiii ca pe a opta minune a lumii, dând glas impresiilor ce-o îmboldeau:

-Blonduțul arată absolut colosal. Ce ochi expresivi are! Chiar se cer pe piață nordici. Sigur îi găsim ceva… Iar celălalt, o dulceață de băiat! Genul latino! Mai languros așa. E bun pentru cataloagele de modă.

Noi nu ne mai încăpeam în piele de mândrie! Era să pățim ca țăranul, la târg, cu vaca. Găsise pe unul care s-o prezinte eventualilor cumpărători în termeni așa de elogioși încât, auzindu-l, a ajuns la concluzia că are un animal absolut fantastic și ar fi păcat să-l înstrăineze, așa că n-a mai vândut-o. Așa și noi! Când am conștientizat ce comori nebănuite aveam în bătătură, mai că  ne venea să apelăm la o agenție franțuzească sau italiană, nu să ne irosim cu ăștia autohtonii. Dar, gândind noi mai bine asupra ”oportunității”, ne-am zis că n-ar fi rău să începem cu ceva mai modest, să avem de unde crește, că dacă ne lua la ochi direct Jean-Paul Gauthier, ne plafonam prea de timpuriu! Așa că ne-am prezentat a doua zi, ferchezuiți, pentru shooting. Asta, după ce am decartat un avans cu care ne-am mai fi putut face o vacanță de o săptămână în Bulgaria. Doar așa, pentru cheltuielile inerente: garderoba, prețul filmelor,  developarea, chiria, remunerația artistei fotografe etc. Dar merita efortul, pentru că urmau să curgă contractele grase de n-avem ce să mai facem cu banii după-aceea. Chiar ne gândeam să-i dăm pe pici la o grădiniță particulară, cu program flexibil, să poată să-și urmeze în paralel și cariera de fotomodele.

Bun, îi ținem deci toată dimineața în casă, să nu-i ardă soarele și să le lucească năsucurile în poze; îi obligăm să doarmă la prânz, să aibă fețele odihnite; la trezire, le dăm doar apă plată cu lămâie, că silueta cere sacrificii, după care le facem frezele, le tamponăm cu fond de ten zgârieturile și urmele de pișcături de țânțari și ne înființăm la studio. Acuma, că noi nu suntem cu toate acasă, asta e deja lucru stabilit, dar să-i vezi pe micuți! Stătuți cum erau, când au zărit proiectoarele și recuzita, s-au repezit ca leii exact în mijlocul platoului, solicitând ca din gură de șarpe să fie fotografiați, filmați, orice, numai să fie lăsați să-și facă mendrele acolo. A trebuit să tragem la sorți ca să hotărâm care va intra primul, timp în care celălalt trebuia scos afară, ca protagonistul să se poată concentra.

Ei, asta e! De bine, de rău, i-au pozat, iar după vreo lună, am primit prin poștă două albume subțirele rău de tot, cu vreo zece fotografii nu din cale afară de reușite. Cred că, dacă mă străduiam puțin, și eu le-aș fi făcut mai bine, fără atâta tevatură. Și cu asta, cariera de fotomodele a picimanilor noștri a luat sfârșit, că nu ne-a sunat nici naiba să ne solicite pentru vreun casting, și a trecut mai bine de un an de atunci. Iar de-acum încolo, nici nu ne mai interesează, că vrem să-i orientăm spre o carieră științifică. Deja avem unele idei, dar despre asta, altădată!

Pfuai! Iar am uitat să bârfesc ieri, deși a fost marți! Asta e, nu prea-s serioasă. Încerc să repar lucrul ăsta azi.

Deci, ne ocupăm de o blondă incendiară; una dintr-acelea de care ți-e teamă să te apropii cu obiecte ascuțite, că, dacă le atingi, s-ar putea dezumfla sau prelinge, lăsând în urmă doar o bucată de piele boțită întinsă pe  niște oase. Simoooooooooooona Sensual! Cu ”s”, bre, ce știți voi! Stați să pun și o poză, că s-ar putea să n-o identificați din cohorta de blonde de carton.

Ok. Deci, ăsta e specimenul. Mie mi se pare cam gloabă, dar deh, sunt femeie, așa că n-am drept de vot, că urlă invidia în mine pasămite.

Pentru că-s fată bună, o să încep întâi cu o veste tulburătoare: e de-a noastră; adică are blog. Stați să merg să-l caut! Brb!

I’m back! Cică există, dar nu e de găsit. www.simonasensual.net. Mă rog, trecem mai departe.

Descoperită de Libertatea, la celebra pagină 5, de știință și cultură 5,  blonda noastră a fost apoi gazda știrilor meteo, ea probabil fiind absolventa unei facultăți de profil. După care a fost animatoare la o serie de emisiuni TV, bănuiesc că pe Discovery Channel; nu știu, că nu prea mă uit la emisiuni ”grele” să nu-mi cauzeze la bibilică.

Ei, dar ca orice vedetă autohtonă, și-a tras iubit din lumea bună. Unul Mahăru, cică fost șef al lumii interlope din București. Cu care era la un pas de a se mărita, până i s-a acrit ăluia de ea și a părăsit-o pentru altele, că Bucureștiul e plin de absolvente de Drept. Da, dar fata noastră e o luptătoare, așa că a început să-l hărțuiască, de a ajuns bietul băiat să se plângă presei că nu poate ieși din casă din cauza nebunei. Vă dați seama?!!! Un interlop de frunte, terorizat de o blondă! Ce-i drept, nici gangsterii nu mai sunt ca pe vremuri…

Ei, dar să-i lăsăm pe cei doi în durerea lor și să încheiem frumos articolul, așa cum v-am obișnuit, cu o declarație a Simonei, la emisiunea lui Măruță Happy Hour: Poporul român este cretin și încerc să-l decretinizez. Vă las pe voi să comentați, că-i peste puterile mele s-o fac de una singură!

Ieri: prima zi de lucru. Orasul pastreaza inca urmele “Peninsulei”: fete ciufulite, cu ochi incercanati, barbati nerasi si nedormiti, basmalute de bumbac colorate, pe cap, la incheieturile mainilor si picioarelor, priviri halucinante; vreau sa cred ca din cauza nesomnului, nu a eventualelor “prafuri” sau “ierburi” care s-or fi vehiculat pe acolo…

Simt nevoia de schimbare, din nou. Stiti voi, planuri de inceput de an sau dupa concediu: ne lasam de fumat, mancam sanataos, facem miscare si alte chestii sanogenice. Ca o paranteza, aflu ca Michel Montignac, inventatorul regimului alimentar disociat, a murit recent, la numai 66 de ani, o varsta sunb speranta medie de viata in Europa occidentala. Mda! Sa traiesti atat de putin si chinuit… Deci, mi-am facut oarece planuri, pentru ca, vorba unui longeviv celebru: “Daca stiam ca o sa traiesc atata, imi ingrijeam si eu sanatatea in tinerete!” 

Practic, ce fac? M-am apucat de baut! Stati, ca nu-i ce credeti voi! Beau apa cu lamaie, ca manechinele. Nu ca sa slabesc, doamne fereste, ca nu e cazul, ci ca sa ma hidratez, sa-mi purific oarecum organismul. Am constatat ca uitam de lucrul asta cu orele. Stiu, pacientilor le tot zic de asta, dar eu n-aveam timp pur si simplu! Plus ca mi se pare o prostie sa le recomanzi tuturor aceeasi cantitate de lichide, indiferent de greutatea lor corporala. Adica eu sa beau tot atat cat “Pestisorul”, care-i aproape dublu ca mine? Asa ca am gasit pana la urma intr-o carte de nutritie o formula: pentru fiecare kilogram, cate 30 de mililitri de apa. Asa da, mai merge: 1,5 litri pe zi nu mi se pare mult. Deci, treci la adapat, MiMisor!

Ei, si daca tot m-am transformat intr-o baba sfatoasa, sa va mai zic ceva: alimentele se beau si lichidele se mananca. Da, v-am luat mau’ cu asta. Adica ce vreau sa zic? Alimentele trebuie mestecate atat de mult incat s-o ia singurele pe teava gatului in jos, aproape fara sa mai fie nevoie de reflexul de deglutitie, iar lichidele sa se bea in cantitati mici si repetate, nu sa dam stacana peste gat dintr-o sorbitura. Gata cu educatia medicala, ca incep sa va percep taxa!

V-am zis că în concediul ăsta am de gând să mă umplu de filme. Și de cărți. Cele două nu fac  însă casă bună împreună, pentru că genul de informație pe care-l aștepți de la ele e mai ușor de receptat când ți-l dă cineva de-a gata, deci, mai ușor cu cititul dacă apuci să intri în lumea filmelor. Dar era cazul să mai văd câte ceva, că parcă trăiam în altă lume decât ceilalți.

Așa că m-am băgat pe HBO, TV1000 și alte canale de nișă, mi-a dat soră-mea vreo zece filme pe DVD, am mai copiat eu câteva de pe site-urile de specialitate. Ce mai: debandadă. Am văzut începând cu desene animate și sfârșind cu drame întunecate  sau filme psihologice. Unele bune, altele vai de mama lor, după cum mi-a fost norocul.

Dar altceva voiam să spun. Despre filmulețele de prezentare ale diferitelor producții. Am văzut o mulțime.  Majoritatea sunt mai bune decât cele cărora le fac reclamă. Apar acolo actorii principali, producătorul și regizorul. Toți povestesc cât de bine s-au distrat ei sau ce persoane deosebite sunt actorii în timpul filmărilor. După ce le vezi, te roade curiozitatea să urmărești și rezultatul, așa că te bagi la film. Care se dovedește, de multe ori, unul de doi bani, la care te apucă căscatul; asta dacă nu ațipești între timp, chestie din care ieși mai câștigată decât dacă-l vezi până la capăt. Așa am pățit-o eu cu Prince of Persia, o… chestie (că n-am cum altfel îi zice) lungă, încărcată de efecte speciale, cu scene incredibile (la modul fizic, nu în sens admirativ), cu actori așa și așa și mesaj ioc! Adică, ar fi unul; pacifist; dar la care nu cred că mai are cineva răbdarea să fie atent după mulțimea de cascadorii la care asistă.

De unde se vede că și în materie de filme, publicitatea acoperă de obicei lipsa de substanță, de calitate. ”Mult zgomot pentru nimic. ” Sau ”Hai să încercăm să salvăm ce putem din bazaconia asta, dacă tot am băgat banii în ea!”

Cineva îmi cotrobăie prin somnul de dimineață. Nu oboseala mă face să mai zăbovesc în pat la ora când, acasă, eram deja turată în treburile zilei, ci căldura lui, salteaua moale și conștientizarea -chiar și așa, prin aburii visului- că e ultima zi de concediu pe anul acesta. Da, știu că voi mai avea zile libere de acum și până la sfârșitul anului, dar niciodată atât de lipsite de griji, dead-line-uri și must to do.

Rămân cu ochii închiși, deși mi s-au deschis deja în interior; îmi place să bănuiesc ce face cel care a deschis ușa și se mișcă încetișor pe lângă sobă: aeristește burlanul, ca apoi să poată aprinde focul. Bărbatul cavernelor și femeia lui! Asta suntem acum. Așa vrem să fim, departe de tumultul civilizației. Mă legăn în vise diurne, în care mă văd ”doftoreasa” așezării, iar el… el va găsi ceva de făcut care să-i consume energia inepuizabilă. La o adică, îmi va construi un turn, o împărăție numai a mea, peste care să domnesc în voie și în tăcere. Va fi singura regulă a domniei mele, emblema mea: surdina.

Dar gata, aroma cafelei care vine de dincolo mă strânge de printre faldurile așternuturilor și mă duce alături, la vorba de dimineață. Ieri și-a făcut planuri, azi le va pune în aplicare. Îmi place să-l văd viu, cioplind, bătând cuie, născând lucruri din mâinile lui puternice, eliberându-și creierul de gânduri. E cu totul altul decât cel de la oraș; plin de vopsea, cu degetele julite, tălpile înțepate, fața senină.

Casa asta și-a îndeplinit menirea. Doar și pentru atât și a meritat efortul de a o pune la punct.

Azi, program de voie; dacă vrem, culegem prune și mere; dacă nu, ne uităm la filme; dacă nici asta n-o să ne placă, o să privim doar ploaia și o să respirăm aerul răcoros, primenit de ea, o să ne pierdem printre picăturile de apă, o să visăm, o să ne amintim de prieteni… pentru că de mâine, fraților, din nou în jug, la oraș, printre oameni stresați, al cărui rând îl vom îngroșa și noi încetul cu încetul! Vorba bancului: pauza s-a terminat, capul la fund!

E sâmbătă. Gata cu leneveala în pat! Ia luați-vă treningul și pantofii de sport, că vă invit la o alergare de dimineață!

Știu că mulți ați văzut-o deja, dar nu strică s-o revedeți. Băieții ăștia au arcuri în loc de picioare și un simț al coodonării de invidiat!

Nu-s mare amatoare de teste, dar uneori mai pic în cursă, mai ales când le primesc pe mail, de la prieteni. Până să mă prind că e vorba mai mult de testarea șmecheriei și a atenției decât a inteligenței, mi-o iau peste bot de destule ori. Sau, mai corect, mi-o luam, pentru că acum am început să fiu mai circumspectă.

De exemplu: ”Participi la o cursă de alergări și îl depășești pe ultimul. Pe ce poziție te-ai afla?” Tu gândești cumva din interiorul tău. Îl vezi pe ultimul din fața ta; depășindu-l, el rămâne în urmă, deci ești penultimul. Ei, dar intervine aici Măria sa Deșteptul care a făcut testul și te bagă-n boală: ”Dacă ai răspuns penultimul, te-ai înşelat. Gândeşte-te un pic… Cum poţi să-l depăşeşti pe ultimul? Dacă tu eşti în urma lui atunci el nu mai este ultimul. Raspunsul era: IMPOSIBIL! Se pare că gândirea nu este punctul tău tare.”

Bun; nu-ți ajunge asta și îți propui să fii mai atent la subtilitățile de limbaj din întrebări, așa că mergi mai departe. La întrebările ”de etică”, cum le zice ăla de te testează.

”1. Prima întrebare:  Este momentul alegerii preşedintelui lumii şi votul tău va determina cine este alesul.

Iată-i pe cei trei candidaţi:

Candidatul A are legături cu politicieni corupţi şi crede în astrologie.

A avut două amante. Fumează ca o locomotivă şi bea 8 pâna la 10 pahare pe zi.

Candidatul B a fost concediat de două ori, doarme până după prânz,

în facultate se droga şi bea un sfert de litru de whisky în fiecare noapte.

Candidatul C este un medaliat şi un erou de război. Este un vegetarian convins, consumă doar bere şi asta ocazional şi nu a avut niciodată legături extraconjugale.

Dintre aceşti trei candidaţi, pe care l-ai alege (sincer)”

Chiar așa, voi pe cine ați alege? Că eu am dat-o din nou cu oiștea în gard și m-am decis asupra lui Hitler, ceilalți doi fiind, în ordine: Franklin D. Roosevelt și Winston Churchill.

”2. A doua întrebare :

Să presupunem că ştii o femeie însărcinată care deja are 8 copii. Trei dintre ei sunt surzi, doi sunt orbi şi unul este dezechilibrat mintal. Femeia are sifilis. Ai sfătui-o să facă avort?”

Of course, ce stetoscopul meu, doar îs medic! Doar că-mi dă din nou cu tifla ”anchetatorul” nostru: ”Dacă ai răspuns afirmativ, tocmai l-ai omorât pe Beethoven!”

Ok, istețule! Încearcă acum să răspunzi la întrebarea mea:

”Dacă l-ai avea în fața ta pe cel chestionat, și el/ea e înarmat/ă cu un făcăleț, iar dispoziția nu-i e din cale afară de bună, ai mai îndrăzni să-i mai pui întrebările astea de șmecheraș de cartier?” ?

Ce ți-e și cu memoria asta!

Ieri am încercat să-mi plătesc câteva facturi prin homebanking. Cum mintea mea e de aproape o lună în vacanță, mi-am zis: ”Ia să mă concentrez eu și să tastez corect PIN-ul!” Până aici mi-a fost! De obicei îl butonez ca în transă, și nu l-am greșit aproape niciodată. Odată pus însă creierul la treabă, s-a blocat. Uite așa, de-al naibii! Adică, ce, îi dau eu lui comenzi? De parcă nu și-ar face bine treaba când îl las de capul lui… Drept pentru care mi-a făcut ”bucuria” de a-mi șterge complet respectivul cod din memorie. Știam doar aproximativ două cifre din el. Ba, parcă o întrezăream și pe a treia, la plezneală. Cu a patra mi-a rămas dator.  Așa că m-am uitat în mobil, unde, la numele fostei mele cățelușe salvasem PIN-ul. Credeam eu! Adică, de salvat, era salvat, dar ăla vechi…

Mi-am forțat norocul și am format un număr care aducea cu PIN-ul meu. Trei încercări, trei rateuri, dispozitiv Token blocat!

Așa că azi, la bancă, cu miloaga!

Funcționara: amabilă, îndatoritoare. Plăcut atitudine la ea!

-Mai știți care era întrebarea-cheie?

Pe ecranul din nou gol al creierului meu se afișează mare cât o zi de post numele bunicului meu dinspre mamă; ăla de la care mi-am luat demi-pseudonimul de scriitor. De fapt, l-am luat după porecla lui, că numele-i destul de neobișnuit și particular zonei, așa că nu l-am considerat suficient de potrivit. Îi zic:

-Întrebarea n-o mai știu, dar știu răspunsul: Xxxxxxx.

Femeia zâmbește și începe să caute prin computer.

-Am găsit-o! ”Care este numele de fată al mamei dumneavoastră?”

Ca să vedeți că nu-s dusă total. Și totuși, ce puțin îi trebuie memoriei noastre s-o ia razna! Cât de fragili suntem la urma urmei! Și când te gândești ce aiurea ne purtăm cu ea. O încărcăm cu lucruri inutile, o bombardăm cu informații false, o alcoolizăm uneori peste măsură, o drogăm din prostie sau curiozitate, o obosim cu nopți nedormite ș.a.m.d.

Nu știu voi ce aveți de gând cu a voastră, dar eu vreau să am puțin grijă de a mea; nu de alta, dar am de gând s-o mai folosesc, nu s-o dau la rebuturi.

Vânzătoarele de la Alimentara, milițienii și activiștii de partid. Astea-s cele trei categorii care mă scoteau din sărite pe vremea lui Ceașcă. Explicația e simplă: ei aveau de toate, noi, pe sponci, în ciuda faptului că intelectualicește le eram superiori. Îi recunoșteai dintr-o mie: figuri cvasitâmpe, poleite cu o expresie de suficiență, burdihanuri revărsându-se deasupra curelei purtate întotdeauna sub buric sau, în cazul femeilor: corpolență asezonată cu bijuterii din cele masive, semn al bunăstării.

În decembrie ‘89, lucrurile au părut a se schimba radical. Vânzătoarelor le-au dispărut subit giuvaergicalele, de parcă nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le mirosea, și au devenit, brusc, amabile cu cumpărătorii. Activiștii de partid s-au reorientat, îngroșând rândurile formațiunilor politice care au apărut ca ciupercile după ploaie sau devenind oameni de afaceri. Milițienii, care s-au făcut nevăzuți în timpul ”evenimentelor”, au revenit încet-încet pe străzi și în birourile lor, iar lucrurile păreau că intră într-o normalitate care există probabil doar în lumea mea imaginară. Unii dintre ei s-au reorientat, intrând în mediul privat, alții au fost pensionați iar locul lor l-au luat cei tineri, supli, cizelați și politicoși. Era o adevărată plăcere să-i vezi prin anii ‘90, cu noile uniforme, patrulând discret; semănau oarecum cu polițiștii din filmele americane de acțiune.

Ei, dar anii au trecut, și iată-ne după douăzeci de ani, vorba jupânului Dumas. Din suplețea lor de atunci s-a ales praful, ei semănând din ce în ce mai mult cu milițienii de pe timpuri, de ajungi să te întrebi dacă acumularea de kilograme excedentare nu e cumva o condiție obligatorie a meseriei de apărător al ordinii. ”Să le dăm și nelegiuiților o șansă!” pare a fi deviza multora dintre ei.

Mi-am amintit toate astea în urmă cu două seri, la festival, când doi tineri din Hodac s-au luat la trântă în văzul tuturor. Din fericire, polițiștii s-au înființat la locul faptei după 4-5 minute, calmând spiritele. Am rămas doar cu sperietura, cum ar veni. Noroc că eram singură, că dacă ar fi fost și Alba cu Ziurelul de față, nu știu cum ar fi reacționat. Nici vorbă să-i legitimeze sau să-i ducă la post, măcar de ochii noștri! După o sumară anchetă cu zâmbetul pe buze, unul dintre ei a conchis:

-Îs pretini! Numa’ se jucau.

Oameni buni, am fost la un pas de ei și știu exact că NU se jucau. Dacă mai continua mult ”îmbrânceala”, ar fi ieșit la iveală și briștile. Or fi ieșit mai târziu, nu știu, că mi-am văzut de ale mele. Oricum, o atitudine atât de ”relaxată” într-un caz clar de perturbare ordinii publice, mai rar! Mă întreb dacă ajută cuiva asta… Și iar îmi amintesc de milițieni, care -în cazuri asemănătoare- îi lăsau să-și dea în cap, după care adunau ce rămânea în picioare și duceau la secție, iar restul trimiteau la spital sau la morgă.

Și totuși, câtă nevoie ar fi de ei…