Înainte și după

Mda, nici pe FB nu mai poți scrie orice fără să rănești sensibilitatea unuia sau altuia. Oameni pe care nu-i cunoști în realitate, dar despre care ai început să știi, din postările lor, câte ceva, s-ar putea simți ”atinși” de unele observații de-ale tale, așa că mai bine te abții. Ce noroc totuși că aproape mi-am omorât blogul. Am unde să-mi vărs gândurile care altfel ar rămâne nerostite și s-ar pierde sau dilua în realitatea continuă în care ne risipim viața.

De pildă, fotoșoparea pozelor. Strașnic de profund subiect, nu? Ei bine, într-un fel, da, fiindcă arată ceva despre cei (mai ales cele) care o practică. Neîncredere în sine, nemulțumire cronică, dorința de a cultiva o imagine ideală, înfrumusețată. De ce? Poate din orgoliu sau din dorința de a provoca invidie sau de a arăta cuiva ce a ”pierdut” părăsindu-te sau altcuiva ce ar câștiga dacă ai fi a lui… Cochetărie feminină deșartă.

Bun, că la așa ceva apelează cele trecute de o anumită vârstă, pe chipurile cărora se văd toate tristețile, neîmplinirile, crispările, trădările, nopțile franjurate de gânduri, ar mai fi de înțeles, deși nu știu ce ar câștiga retușându-și pozele; odată și odată tot vine momentul adevărului, atunci când, pus față în față cu frumusețea la care se aștepta, pretendentul ar lua-o la fugă fără să stea pe gânduri. Când văd însă așa ceva la femeile tinere, care oricum au expresii proaspete și frumoase, mă întreb ce e totuși în neregulă cu ele.

Ridurile, sunt, până la urmă, urmele lăsate de chipurile noastre de trăirile pe care le-am avut până acum. Ne-am chinuit pentru ele, de ce le-am șterge doar de dragul de a arăta lumii o față incertă, în care nu-ți dai seama dacă persoana respectivă râde sau plânge, dacă e fericită sau cu sentimentele în bernă.

Și-acum, dezvăluiri din culise!

Am pus pe FB două fotografii recente de-ale mele. Una, fără nicio modificare; cealaltă, fotoșopată discret. Subliniez: DISCRET, fiindcă nici măcar de dragul unei demonstrații nu mi-aș sluți fața. Mai întâi, i-am aplicat un ”Smart Blur”, care voalează puțin trăsăturile feței, ascunzând micile imperfecțiuni. Apoi am folosit ”Brush”, în zonele insuficient acoperite. Asta este o fotoșopare (repet) discretă; totuși, cine e atent o va depista. Să vă zic cum? Pur și simplu descărcați fotografia respectivă, apoi măriți-o! Veți observa cu ușurință că zonele prelucrate nu au acele grăunțe mărunte care apar în restul ei, rod al descompunerii imaginii prin dilatarea ei.

Și acum aștept represaliile din partea celor care se simt vizați (vizate, mai exact). big grin

Gânduri printre rânduri

Revizuirea finală a ”transfer”-ului. Din patru capitole (cele de început, de care nu eram nici eu mulțumită), la sugestia lui F., trebuie să fac două.

E ca atunci când trebuie să transformi o rochie. Majoritatea croitoreselor nu se bagă la așa ceva fiindcă e mai greu decât dacă le-ar face ele cap-coadă. Deci, tai cuvinte, întrebându-mă dacă nu cumva le îndepărtez exact pe cele potrivite și le las pe cele șchioape, strâmbe și nefericite. Mă rog, om trăi și om vidé…

Printre rânduri, gânduri.

Zicea Sadhguru că dacă doi oameni ar emite simultan, dar simultan, la nanosecundă sau o subunitate a ei (dacă o exista; sunt sigură că există), cu aceeași tonalitate, intensitate, frecvență etc., lumea ar putea fi distrusă de energia astfel eliberată.

S-ar putea să fie ceva adevăr în asta fiindcă atunci când doi iubiți ajung simultan la orgasm, lumea din jurul lor dispare. Fiecare din cei doi se recompune apoi, în ritmul propriu, transformându-se în altceva decât era înainte, chiar dacă un ochi din exterior nu sesizează asta. Uneori, nici ei. Nu-și dau seama că a avut loc un schimb de energie și substanță care rămâne în memoria celulelor fiecăruia pentru tot restul vieții.

Dar ce-mi veni, frate, să filozofez pe stomacul gol!? M-oi fi contaminat de la personajele mele. Dar gata cu prosteala, că am de lucru. Vorba bancului: ”Pauza s-a terminat, capul la fund!”.

big grin

.

Turnul de veghere

… sau de ce n-o să mă mai prindeți de-acum la botezuri

===

O sală nouă, frumoasă, cu toate dichisurile necesare unei asemenea petreceri. Stroboscoape, orgă de lumini, DJ, bufet suedez, băuturi colorate și complicate, ospătari alerți. Invitații: majoritatea de vârsta părinților micului creștinat, însoțiți de urmașii lor, așa că aproape o treime dintre petrecăreți sunt borăcei. Îmbrăcați îngrijit și frumos, cu frezele gelate sau aranjate cu onduatorul de păr, mulți dintre ei fiind copiile în miniatură ale părinților. Zvăpăiați, dar cu măsură, struniți cu delicatețe de un clown și o prințesă angajați în scopul ăsta.

Și atunci care ar fi problema?

Păi, problema e spectacolul pe care îl dau părinții, nu copiii, așa cum te-ai fi așteptat.

Mame încă deformate de sarcina în urma cărora au rezultat micile minuni, dar care sigur își vor reveni la dimensiuni acceptabile dacă vor să mai aibă prilejul să le facă soților alte progenituri, oferta de pe piața matrimonială fiind generoasă peste măsură. Tați în marea majoritate burtoșei, dar cu șanse de a deveni peste câțiva ani mândri posesori de abdomene balonate legănându-se pe picioarele subțiate de statul îndelungat la birou sau în mașină.

Adevăratul spectacol îl dau însă pe ringul de dans, pe care se produc întotodeauna împreună cu vlăstarul iubirii lor. Ele, maternele, privind duios spre ei, mândrii paterni, care se leagănă afectuos cu pruncii în brațe, afișând pe chipurile transpuse o iubire care sigur există și în străfunduri, dar a cărei intensitate este prea voit evidentă ca să nu devină ridicolă, chiar indecentă pentru un privitor neutru; sau pentru unul care este părinte la rândul lui și știe cu ce se ”mănâncă” respectiva instituție. Priviri afectuoase, topite, umede, dulcege, admirative, dar în același timp declarative, fotogenice, invitând la o admirație din partea celorlalți; iar ”ceilalți” se simt obligați să și-o manifeste zâmbind la rândul lor tâmp și cu duioșie vădită dacă nu vor să fie etichetați drept mizantropi, nesimțitori, retardați sentimental sau -doamne ferește!- indiferenți la fericirea generației de prăsitori în plină acțiune. Ce naiba, ei și-au vărsat… ptii, că era să zic o prostie!… mă rog, ei și-au dat duhul doar ca patria să fie binecuvântată cu o nouă generație, iar tu nu catadicsești nici măcar să le recunoști meritul ăsta, când, de fapt, ar trebui să-i ridici pe un piedestal și să le dedici ode ale bucuriei că datorită efortului lor eroic lumea va continua să existe și după tine.

Întreg tabloul de reproducători extatici seamănă cumplit de tare cu imaginile idilice din revistele iehoviștilor; alea cu Iisus semănând cu o vedetă de cinema, cu leul făcându-și siesta alături de mielușel și cu familii fericite, multigeneraționale, conviețuind în pace și iubire alături de altele, într-o lume edenică.

La un moment dat nu mai reziști la avalanșa asta de imagini ale fericirii conjugale împlinite prin maternitate și te hotărăști să pleci naibii acasă. Începe să ți se aplece de atâtea chipuri transpuse de adorație filială. Parcă ți-e dor să vezi un puști drăcos, care să răstoarne paharul de cocteil pe rochia dichisită a vecinei de masă, după care să orăcăie că vrea afară și să se tăvăleasă pe jos de draci că nu i se face pe voie; sau de o prințesucă cu părul zburlit, care să bată din picior fiindcă nu i se îndeplinește ”porunca”; sau de o mamă aflată în pragul exasperării din cauza boroboațelor prichindelului. Te uiți la țâncii dresați din jurul tău, care nu apucă să-și manifeste vreo dorință fiindcă părinții le-o îndeplinesc încă înainte de a fi rostită, și te întrebi încotro au s-o ia când vor crește mari și vor trebui să se descurce prin propriile puteri.

Pretextezi atunci că te doare capul sau că și-au anunțat, în ultimul moment, vizita niște rude de la Oravița, deci trebuie să părăsești cu infinit regret acest paradis terestru, așa că revii în lumea reală, în care oamenii se bucură sau nu când le dă Dumnezeu un prunc, dar pe care îl tratează normal, ca pe un dat firesc și nu ca pe un dar dumnezeiesc, fiind conceput prin împreunare trupească obișnuită și nu cu Sfântul Duh.

De-aia zic…

Povești pe care mi le spun uneori seara

Știu că urmează curba aceea în unghi drept, înaintea căreia e o trecere de pietoni; trecere PESTE pietoni, ar fi mai corect spus, fiindcă acolo au loc cele mai frecvente accidente rutiere. Încetinesc, apoi opresc. În partea stângă, o femeie între două vârste își ia inima-n dinți și face câțiva pași pe zebră. În dreapta, un tânăr, de 30-35 de ani, cu fizic robust, dar nu greoi, aer dinamic și păr tuns periuță. Fața plăcută, relaxată. Relaxantă, aveam să constat imediat. Nu-l cunosc.

Mă vede, se asigură că-l văd și eu, apoi se angajează pe trecere, făcând un gest pentru care mi-ar trebui o mie de cuvinte și infinit mai mult talent ca să-l descriu. Să încerc totuși. Pe față: o grimasă de surpriză plăcută, ca atunci când, la o petrecere, un oarecare îți face cunoștință cu o persoană în care recunoști pe cineva pe care ai vrut de mult timp să îl întâlnești sau măcar să te afli în apropierea lui. Apoi, un zâmbet larg, dar nu hlizit, lăsând la vedere strălucirea unor porțiuni de dinți îngrijiți.

Zâmbesc, la rândul meu, fără să vreau, fiindcă luminozitatea omului e contagioasă.

Schițează, minimalist, o reverență pe jumătate în glumă. Omului ăsta cred că i s-au întâmplat doar lucruri plăcute în cursul zilei; transmite asta prin fiecare por al pielii și prin ochii limpezi; mi se pare, deodată, cel mai frumos bărbat din lume, deși probabil că n-ar trece nici de preselecția unui concurs de frumusețe; asta, dacă nu aș fi eu însămi juriul… Privindu-l, mi se șterg deodată din minte toate amintirile neplăcute ale zilei, toate scâncetele, țipetele și văicărelile copiilor de cinci ani pe care i-am vaccinat azi, toate lamentările băbuțelor și moșnegilor care mi-au încleiat până mai deunăzi ziua, toate spaimele, neliniștile și dorurile mele. Sunt una cu el, dar și cu femeia care a terminat de traversat strada, cu clădirile din jur; o lumină sidefie mă învăluie, făcându-mi din după-amiaza târzie, dimineață. Mă trezesc fredonând, nici eu nu știu de ce: ”Nimeni nu ne poate despărți acum”.

L-am lăsat de mult în urmă. Nici măcar n-am întors capul ca să văd cum arată și din spate fiindcă-l simt că mă însoțește mereu, că a creat în mine un loc și un timp în care mă pot întoarce oricând mi se învolburează ziua. Nu am nevoie să-l revăd fiindcă l-am inclus deja în mine; e acolo mereu, la îndemână cum ar veni. Prietenul meu, Înseninătorul. Parte din lumea mea.

Da, știu, sunt avară. Tezaurizez clipe, întâmplări, oameni, stări. Îmi creez propria lume, la adăpost de spasmele uneori dezamăgitoare ale celei reale, fiindcă am învățat de la alții, mai inteligenți ca mine, că fericirea ți-o creezi singur; ea vine din interior; dacă acolo nu este, degeaba schimbi decorul și actorii, că duci neîmplinirea cu tine peste tot.

Dacă tot e să am un bagaj, prefer să mi-l fac singură și să bag în el doar ce îmi place. Pe bărbatul ăsta, de pildă.

Încă

Bărbatul-spalier, în brațele căruia se simțea și ea înaltă, tot așa cum în ale altora se strângea și se chircea, ca să le poată încăpea.

Bărbatul din pricina căruia axul ființei ei se subția și devenea șarpe…

Bărbatul înalt și svelt, cu torsul adolescentin încă, acoperit cu puloverul vișiniu, encoeur…

Zburătorul ei cu pantofi de velur și talpă moale, în care se mai simțea încă fierbând latexul tropical…

Malul Dâmboviței, întunecat, săgetat doar pe alocuri de luminile clădirilor de pe cealaltă margine a ei…

Clipocitul înfundat al apei și pașii lui ușori, aproape neauziți…

Brațele-liane, care o adunau la pieptul lui, ca să nu se prelingă în apa plumburie…

Glasul lui grav, care se adresa direct vintrelor ei, scurtcircuitându-i creierul…

Apoi, vocea Rațiunii: ”Au trecut douăzeci de ani de atunci, femeie! Sunteți doar doi străini legați de amintiri.” Și deșteptarea. Barele spalierului tăind adânc în carnea puțină a spatelui. Strânsoarea neplăcută, uscată și claustrofobiantă a lianeor. Pântecele ei revoltându-se împotriva vibrațiilor profunde și dureroase, uitate, nedorite.

Drumul înapoi, spre casă, în mașina joasă, cu două locuri, rulând silențios pe bulevardele pustii.

Despărțirea, în fața porții. Pașii ei, pe alee, împovărați de ochii lui întunecați, agățați de pulpele-i subțiri…

Zgomotul sec al zăvorului tras pe dinăuntru, și gândul-spadă care o sfredelește: TOXIC!

Scrisoare găsită…

”Iubito, te faci din ce în ce mai mică în visele mele. Abia te mai simt, noaptea, când te strecori în ele. Simt doar mirosul de pâine coaptă al pielii tale și pe acela de iarbă al părului tău; și mi se face foame… Cândva, mi se întâmpla să te pierd printre cutele ceașafurilor mototolite de zvârcolirile iubirii; acum te văd destrămându-te și-apoi recompunându-te în găoacea ta, la adăpost de lume.

Câteodată, când dormi sau lipsești de acasă, arunc câte o privire acolo, ca să mi te amintesc. Nu te-ai obosit să tencuiești pereții; nu știi că nu se mai poartă cei din cărămidă, ca-n anii ‘80? Nu știi; sau nu-ți pasă. Ce-i drept, abia se văd fiindcă i-ai împodobit cu flori, icoane, fotografii și mandale neterminate; că așa ești tu, refuzi să închei ceva care ți-e drag, lăsând mereu loc pentru adăugiri, înfrumusețări, reveniri, reverii. Ai, însă, un simț execrabil al culorii. Știi asta, nu? Sau nu ți-am spus-o încă, așa cum nu ți-am zis nici că te îmbraci total aiurea; rochie de mătase cu bocanci de box, șirag de perle purtate peste ploverul de schi, fuste lălâi cu sacouri ”biznis”…  Dar cu culorile astea chiar ai dat-o de gard. Albastru cu maro și verde! Parcă te văd ridicând din umeri și zâmbind încurcată: ”Ce să fac?! Mi s-a terminat roșul, iar rozul e pe sponci și galbenul a fost confiscat de frunze, astă-toamnă. Mă descurc și eu cu ce am.”  Te descurci, n-am ce zice, doar că mi se strepezesc ochii. Mă bate gândul să-ți confisc culorile și să pun altele în loc; pastelate toate, ca apele schimbătoare ale ochilor tăi.

Nu, nu mi-e dor de tine; eram doar curios să văd cum mai ești, ce mai faci, unde-ți petreci timpul, ce visezi, ce gânduri sporești. Complet dezinteresat, crede-mă. Doar că mă intrigă unele lucruri. De pildă, ce dracu șoptesc pereții ăia ai tăi!? Pe cine ai închis acolo și se tânguie să iasă?! Nu de alta, dar i-am auzit oftând, gemând și îngânând ceva ca o incantație veche, cu versuri stranii. Dar nu asta mi s-a părut ciudat, fiindcă te știu încâlcită și aterizată din greșeală pe pământ, ci faptul că toate celulele mele au recunoscut jelania aceea și au început să plângă. Nu, nu după tine, fiindcă mi te-am scos de mult din suflet, ci după mine, cel care eram când ne iubeam, cel în care m-au transformat privirile tale arzătoare, șoaptele tale neînțelese, lianele brațelor și coapselor tale cu care te înfășurai în juru-mi în clipele în care te agățai de mine ca să nu te risipești; port și acum urmele acestor încleștări pe pielea mea ca niște tatuaje care le vor intriga pe femeile care-mi vor mai intra în viață.

Ai și fotografii pe pereții ăia ai tăi. Uite și una cu noi doi! Stăteam în spatele tău și te țineam în brațe, strâns lipit de trupul tău care-mi potolea foamea și setea pe atunci. Abia acum observ că, deși-mi primeai îmbrățișarea, îți țineai capul semeț, ca pentru a nu ți-l pierde din cauza ardorii mele, iar pe buze aveai un zâmbet… Zeflemitor!? Sau doar amuzat și blând? Nesupus? Da, pe atunci încă aveai o mândrie care uneori mă enerva dar îmi și plăcea. Când ai simțit însă că începe să-ți fugă pământul de sub picioare și să pălească soarele care-ți eram, ai renunțat la ea și mi-ai depus-o ofrandă la picioare; iar eu… eu m-am șters cu ea pe tălpite înnoroiate de drumuri spre unele, altele, ”cetăți” cu porți care mi s-au închis în nas sau cu ele prea larg deschise și ușor de cucerit. N-a durat prea mult capitularea asta. A încetat exact când te simțeam mai mult ca pe o sclavă decât ca pe o iubită; la drept vorbind, mă iritase destul glasul tău înecat în lacrimi, dar și părerile tale care-mi șubrezeau noile convingeri de împrumut, așa că te-am repezit. Te-ai retras atunci fără un cuvânt și am știut că din acel moment ai început să te recompui; nu știam anume sub ce formă, dar bănuiam că nu voi fi inclus în noua ta ființă, ci voi rămâne doar într-un sertar cu amintiri, încuiat cu lacătul..

Îți ții destul de curată găoacea asta. Nu-i de mirare, doar te-am văzut cum o ștergeai cu lacrimile tale și o uscai cu oftaturi din rărunchi, ca apoi s-o luminezi cu zâmbetul tău și să șoptești… Ei bine, asta mă râcâie cel mai tare: că nu înțeleg ce spui acolo și cui te adresezi. Știu doar că nu m-ai scos de tot din gândurile tale, deși fotografiei  cu noi doi încep să-i pălească culorile. Mă întreb cât va dura până când va arăta ca o poză sepia, tombală… Că de-aia mă și gândeam să-ți cumpăr culori pastelate, dar și câteva markere roșii, să le folosești când vei contura inimioarele din mandala ta neîncheiată…”

Dragii mei!

Ne-am distrat, am meditat împreună asupra unor lucruri, ne-am simțit bine, că nu degeaba mi-ați trecut pragul în număr așa de mare (zilnic în jur de 1000, + – 200 new entries). Pentru că în mare parte din timp trăiesc prin scris, eram curioasă să știu ce ecou stârnesc cuvintele mele în voi și, cum unii nu v-ați arătat la față, am apelat la statistici. Al BlogalInitiative-ului în primul rând. M-am înscris acolo nu din spirit de competiție, ci doar pentru asta. Din cele 2334 de participante la concursul de bloguri, am avansat rapid de la poziția 600 și ceva (începând cu postarea ”Semn de carte”) la 259, cât arată contorul din josul paginii, azi, 18.08.2016, când apare articolul. (Pentru că da, recunosc, postările mele nu au fost mereu scrise în ziua în care sunt afișate pe blog, ci când mi-a venit, apoi le-am pus în draft și le-am programat ca să apară într-o anumită ordine. Când veți citi această postare eu voi fi de multișor scufundată în proiectul care-mi va ocupa fiecare fărâmă de timp liber.)

Aș fi vrut să mai stau cu voi, dar am nevoie de toată energia pentru ce urmează. Voi mai intra aici doar ca să răspund comentariilor, dar postări noi nu vor mai fi o vreme. Sunt o perfecționistă în felul meu. Poate că dacă nu m-aș ocupa și cu scrisul (că scriitoare am rețineri să mă numesc), n-aș avea standarde așa de înalte. Chiar dacă multe dintre articole par ușoare și spumoase ca șampania, fiecare dintre ele presupune muncă și migăleală. Le scriu dintr-o suflare și mi se par ok. Le recitesc și încep să le sesizez imperfecțiunile (repetiții, fraze prea alambicate, cuvinte cu sens dubios etc.), după care le iau la purecat, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt ș.a.m.d.; deschid în header ”DEX”-ul și ”Dicționarul de sinonime”, uneori și ”Google Translate” și încep să corectez, să nuanțez, să scurtez fraze, să îmbogățesc propoziții, apoi caut imagini sugestive care să le ilustreze, după care trec toate astea pe ”curat” și le previzualizez. Găsesc din nou greșeli de exprimare, le îndrept și pe alea, aleg apoi cuvintele-cheie, le încadrez într-o categorie și abia apoi le dau drumul în lume. Așa știu eu să blogăresc.

Deși o fac cu plăcere, toate acestea necesită timp, ori din ăsta nu-mi prea prisosește. Poate că de aceea blogging-ul începe să intre în conul de umbră al Facebook-ului și al altor rețele de socializare, unde, mai cu o glumiță, mai cu o poză, mai cu un share sau o răbufnire (de nervi, de nedumerire, de fericire etc.), postarea-i gata să adune like-ri sau comentarii. Nu spun că genul acesta de comunicare ar fi rău. Până la urmă, socializare asta înseamnă: să comunici cât mai concis și sugestiv, încercând să descrețești frunțile, nu să le tai cheful de viață amicilor care te citesc.

Cu mulți dintre voi ”discut” și pe FB, unde intru din când în când ca să văd ce se mai petrece în lume, neavând răbdare să urmăresc alte canale de informare. Cei care mă citiți aici, mă veți găsi și acolo sub numele de Melania Bancea. Dacă doriți să rămânem în contact, trimiteți-mi o cerere de prietenie și o voi accepta. Voi reveni când voi termina ce am de făcut. Până atunci,

La bună vedere!

Șilavarăcald

Nocturnă

Aseară am avut program artistic cu niște flăcăi toți unu’ și unu’. Să vă explic.

Cabinetul meu a fost spart acum câțiva ani și m-am ales din toată ”afacerea” asta cu o gaură de vreo sută de milioane de lei vechi. Colegei mele i s-a furat geanta de pe birou, în plină zi. De prisos să vă spun că poliția nu i-a prins nici până acum pe făptași. Ba chiar a vrut să mă amendeze pentru că n-am respectat ceva reguli de pază și protecție. Nu mai povestesc fiindcă am făcut-o la timpul respectiv.

Deci, dacă via ți-e prădată de lotri, pui niște haidamaci s-o păzească. Așa am făcut și noi, adică am angajat o firmă de protecție. Ei bine, aseară, tocmai când mă culcușeam mai bine în camera mea, mă sună un tip de la dispeceratul firmei. Primiseră semnal de efracție de la două din geamurile cabinetului; trimiseseră deja un echipaj acolo, dar afară nu se vedeau semne că ar fi forțat cineva ușa sau ar fi intrat pe geam (la care avem oricum gratii). Și că ar fi bine să merg și eu la fața locului, să verific ce este în interior.

Mi-am tras un hanorac peste pijama și am zburat acolo cu Bondarul meu. Lângă clădire mă așteptau trei indivizi: unul scund, mai mult lat decât lung, cu pachete de mușchi care-i jucau nervos pe sub tricou, altul înalt, brunet și încercănat, având un aer vag intelectual (mi-am zis că probabil el e cel care știe să scrie din echipă) și unul pe care nu l-am putut fotografia ca lumea fiindcă se ținea mai în umbră. Drept să zic, dacă n-aș fi văzut mașina cu însemnele firmei, aș fi făcut cale întoarsă și aș fi șters-o de-acolo. Erau genul de bărbați pe care nu ți-ar plăcea să-i întâlnești pe o alee întunecoasă.

Am descuiat cabinetul, am dezactivat alarma și am intrat, precedată de ”intelectual”, care, până să aprind lumina, străpungea întunericul cu o lanternă tip creion la lumina căreia n-ar fi nimerit nici măcar ușa, darmite ceva mai puțin vizibil. În spatele nostru, bondocul abia se strecura pe ușă, într-o dungă, că îl cam încurcau umerii s-o ia oblu.

Am controlat totul și, văzând că nu s-a umblat acolo, am încuiat din nou și am plecat spre casă. Eram încă pe drum când m-au sunat din nou. Că semnal de efracție etc. Deja îmi picau ochii-n gură de somn, așa că i-am refuzat ferm:

- Știți ce, măi ficiori? Ia sunați-o voi pe colega mea, să mai vină și ea să danseze cu voi, că mie-mi ajunge atâta zbânțuială pentru seara asta.

Ete, na! Poa să-l spargă, că n-au ce-mi lua decât fișele (da’ și alea sunt acum descărcate pe laptop) sau mobilierul. Iar dacă mi le iau, nu are decât să mă despăgubească firma de pază pentru ele, că nu degeaba cotizez lunar la ea!

Coincidențe

sau Omul cât trăiește învață! big grin

================================================================================

Ce ți-e și cu FB-ul ăsta! Câte pasiuni și controverse poate isca, câtă energie poate consuma!

O rudă prin alianță, rudă apropiată, nu de-a zecea spiță, mi-a dat block. Avusesem o conversație cu ea în urmă cu vreo două zile; părerile noastre nu coinciseseră până în cele mai mici amănunte dar ne despărțiserăm în termeni buni; ne-am mai încontrat noi și altădată dar mereu am picat la pace în cele din urmă. Ieri dimineață, dau să-i scriu un mesaj, dar ia-o de unde nu-i! Nu mai eram amice pe FB! Când îi tastam numele îmi apărea mesajul ăla scurt cum că persoana contactată nu este disponibilă sau… (nu-mi mai aduc aminte exact formularea, că era în engleză). Booon! O sun pe soră-mea, care cunoaște toate cotloanele febeului. ”Păi, înseamnă că te-a blocat”, pune ea blitz-diagnostic-ul. O rog atunci să verifice dacă măcar ea mai e în grațiile persoanei. I se trântise și ei ușa-n nas.

Ei, vă dați seama că la un asemenea afront n-am stat nici eu de lemn-Tănase și am sunat-o. Vorba aia: ”Pe mine m-ai omorât, da’ cu calu’ ce-ai avut?”

Viforoasă cum mă știți, am sărit dezinvolt peste formulele de salut și am luat-o la întrebări. Drept e că mă pricep la busculade (ăia care nu mă cunoașteți să nu mă contraziceți; sunt cam multă, așa că pot fi luată drept o mulțime învălmășită). I-a trebuit ceva timp să se dezmeticească. Cred că -dacă aș fi insistat- mi-ar fi dat și PIN-ul cardului atunci; și m-ar fi trecut și-n testament.

Revin. Deci, m-am dat la ea. ”Dar nu te-am blocat! N-am mai intrat pe FB de o lună, păcatele mele! Oricum, mi l-am făcut mai mult de gura fie-mii, nu că-mi lipsea”, zice ea pierită, între două fraze mitraliate de mine. Măi, mi-am zis (că eu așa mă iau pe mine însămi, cu ”măi”, nu cu ”doamnă”, că nu mă ajută nici figura și nici comportamentul), asta ori mă ia de fraieră, ori zice adevărul, caz în care m-am cam făcut de cacao. O pun să-și verifice lista de prieteni și să vadă dacă i-au mai dispărut și alții. Așa, din scurt, lipseau vreo trei de la apel, drept pentru care ne-am apucat să facem scenarii, supoziții, deși mă rodea bănuiala că de fapt fiică-sa i-a dereticat o țâră prin listă și ne-a luat pe făraș pe câțiva; din greșeală desigur winking ; ce-i drept, era și cazul să mai aerisească o țâră pe-acolo, c-avea femeia ca prieteni tot felul de ”terapii complementare”, ”fascinații ale absolutului” și ”curățăm ecologic covoare”. Ce mai tura-vura, am somat-o să mă repună în drepturi iar ea s-a executat. Așa o să pot și eu dormi liniștită, că altceva care să-mi tulbure somnul nici nu există. big grin

După amiază, la serviciu. Le aud pe două codane vorbind, în sala de așteptare. Nu-s ”ale mele”, ci ale celeilalte doctorițe. Ușa cabinetului era deschisă iar eu mă chinuiam să fac un referat medical al unuia cu fișă specială. (Am un dulap-fișier destul de țapăn, dar a început să se dezghioace pe alocuri din cauza greutății conținutului, așa că am luat fișele mai groase -unele cât o carte de 4-500 de pagini- și le-am pus într-o cutie de lemn, pe care am lipit apoi lista cu numele lor; aste-s fișele alea speciale.) Le aud deci destul de clar.

-Am blocat-o pe retardă, da’ când îi scriu numele, tot mi-apare. Adică, i-aș putea da din nou Friend, da’ s-ar prinde că am blocat-o. Nu știu ea ce vede când dă clic pe numele meu…

-Și io, de un’ să știu, că n-am blocat pe nimeni până acum.

-Păi, hai să încercăm ceva. Uite, blochează-mă pe mine, să văd ce-mi apare.

E liniște o vreme, timp în care probabil că butonează de zor, după care le aud din nou.

-Mda. Apare că nu-s ”ăveilăbl” sau că nu îi permit accesul. M-am lămurit. No, acum poți să mă deblochezi, să fim prietene din nou.

-Da? Ce-mi dai pentru asta? zice cealaltă cu voce râzăreață.

-Îți dau Unfriend.

Și hi-hi-hi și ho-ho-ho, până închid ușa. Nu de alta, dar cine știe ce aș mai afla de la puștoaicele alea și să-mi vină idei…

(Phii, că era să uit: mâine trec și eu la recensământul prietenilor, să văd dacă-mi ies la număr și la nume. Asta, dacă nu uit, că deh, vârsta… worried)

Iubire filială

”Ionel” al nostru nu se limitează doar să-i răstoarne ”mașina” [de gătit a] servitoarei pe care mai apoi o atacă, cu sabia de roșiori; să sufle-n trompetă și să bată toba când musafirii se chinuie să încropească o conversație cu mamițica lui; să fumeze și să le toarne invitaților dulceață în pantofi, ca amintire. Și nici nu trage semnalul de alarmă în tren ca domnul Goe. Nu, el face altele, mai late chiar.

Deunăzi l-a prins mumă-sa exact când era pe buza balconului. Se urcase acolo cu un scaun și încerca să vadă ce se petrece în curtea blocului, aplecându-se cam multișor în afară. S-a apropiat de el încetișor, să nu-l sperie și să se dezechilibreze, l-a prins de tricou și l-a catapultat direct în living. Nu pun pariu că nu i-a și ars o scaltoacă sau nu i-a ciupit un pic urechiușa.

Acuma, ce să zic… se pare că așchia nu sare departe de trunchi, fiindcă în urmă cu n ani, în stațiune fiind cu bunică-sa, a profitat și ea de neatenția acesteia și s-a cățărat pe pervazul camerei de hotel. La etalul al șaptelea! I-a scurtat femeii viața cu ani buni când a văzut-o.

-Să nu mai faci niciodată așa ceva, i-a strigat cu voce tremurată năpârstocului. Vrei să fac infarct?

(Maria Popescu, mama lui Ionel: ”Vrei să mă superi? vrei să moară mama?” Ce v-am zis eu!? big grin)

Puștiulică nu prea înțelegea la ce risc se expusese, așa că a trebuit să-i explice de-a fir a păr ce putea păți, după care:

-Dacă mor, tu cum o să te descurci?

-Eh, văd eu, răspunde el gânditor.

-… cu mâncarea, cu…

-Mâncare o să-mi dea Buni C, că tot îi place ei să gătească toată ziua, o informează el.

-Și cine o să-ți spele hainele, cine…

-Ah, alea. Alea i le dau lui Buni A, că ei nu-i place în bucătărie.

-Și lecțiile? Astea cu cine o să le faci?

-Păi,la școală, ca până acum. La school after school, cu doamna învățătoare.

-De unde o să ai bani pentru asta? Că nu-i pe degeaba.

-Poate mă împrumută careva dintre bunici.

Văzându-l că are răspuns la orice, dar și vag mîhnită că țâncului nici prin cap nu-i trecea că dacă ar muri, i-ar duce dorul, l-a lăsat în pace și s-a întors la treburile ei.

-Uh, că la asta nu m-am gândit! îl aude de dincolo pleznindu-se cu palma peste frunte.

”Să vezi că abia acum își dă seama cât de mult i-aș lipsi dacă aș muri” își zice ea ștergându-se pe mâini și îndreptându-se spre living.

-Care-i problema, iubire? întreabă pregătindu-se pentru o împăcare de-aia ca-n filmele indiene (lacrimi, îmbrățișări și alte dulcegării sentimentale).

-Habar n-am de unde o să plătesc întreținerea la bloc, să nu apar în roșu pe tabelul de la asociație! zice el cu aer încurcat.

S-a ales praful de happyend-ul bollywoodian!