Oameni

-schiţă de personaje-

Drum, de dimineaţă, cu Ziurel, spre şcoală. Ochii încă înceţoşaţi de somn, deşi am dormit cele şapte ore de care am nevoie ca să funcţionez optim. Circulaţie înceată, mocăită şi nervoasă, de început se săptămână. Ca niciodată, nu suntem presaţi de timp, fiindcă ne-am luat marjă de siguranţă, aşa că am vreme să mă uit în voie la oameni, ocupaţia mea favorită; la felul cum sunt îmbrăcaţi, cum merg, cum se manifestă…

Prima care-mi atrage atenţia e Urâta Sexy. Chiar urâtă, nu-i un eufemism. Vârsta, incertă. Tânără, în niciun caz; dar nici băbătie. Are faţa… cum să zic… crispată, încreţită de riduri adânci şi groase. Parcă cineva a făcut economie cu ele: “Ce atâtea cute mărunte!… Ia, fata mea, câteva mari şi adânci, să-ţi ajungă! ” Deci, faţa e cam de cacao, dar restul… Bine proporţionată, cu o rochie roşie peste care şi-a pus un sacou negru, tipa are un mers de regină. Păşeşte alert, cu paşi hotărâţi, cocoţată pe nişte tocuri care pe mine m-ar face să pic în bot. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga, ci doar înainte. Genul de femeie care nu are nevoie de nimic; nici măcar de bărbat; poate că tocmai de aceea atrage atenţia masculilor, care o privesc lung…

Urmează Mămicuţa cu Posterior de Milioane. Probabil că are în jur de 30 de ani, fiindcă nu apuc să-i văd faţa. Însoţeşte doi picimani cu ghiozdane, cărora le dă, cred, ultimele indicaţii. Poartă sandale cu toc jos, cu baretă în dreptul gleznelor, şi pantaloni “pescăreşti”, dintr-aceia trei sferturi, nu prea strâmţi, dar poate că tocmai de-aia îţi sar în ochi fesele ei rotunde şi ferme, care saltă vesel pe sub pânză. Din felul în care se mişcă, ştiu că tipa poartă tanga, chestie pentru care o invidiez, eu nepermiţându-mi asta mai mult de câteva ore dacă nu vreau să fac răni în zonele… sensibile.

Ultimul pe dimineaţa de azi e Câinele Sprinten. 35-40 de ani. Costum care pare doar o deghizare, tipul având fizicul unui individ căruia i-ar sta mai bine în bermude şi tricou. Frumuşel la faţă; genul ăla care afişează o inteligenţă obosită, adormită. Mersul lui, însă, e un spectacol. Îl urmăresc până când mă claxonează cei din spate, moment din care îl pierd din ochi. Îl regăsesc câteva zeci de metri mai încolo, după ce am “făcut” rondul din mijlocul oraşului şi mi-am schimbat direcţia de mers. Tipul pare a fi uitat de corpul lui şi i-a dat liber la mişcare. Şi se mişcă, fraţilor, nu se încurcă! Nu că ar avea mersul ăla legănat asociat de obicei cu gay-ii, dar fiecare parte a trupui său pare animată de o voinţă proprie. Picioarele îi zvâcnesc în pas elastic, mâinile i se leagănă lejer pe lângă corp, umerii îi par ca nişte valuri line; doar capul îi e ţeapăn şi privirea fixă, ca şi când ar focaliza cine ştie ce  chestie importantă aflată înaintea lui. După “entuziasmul” afişat, e probabil un funcţionar de stat nemotivat şi prost plătit. Una peste alta, se pare că viaţa l-a cam plesnit peste ochi; faţa lui a luat la cunoştiinţă asta; corpul lui, încă nu…

Micii naturalişti

Ziurelul, mai mult cu regnul vegetal, recte micile pere care picau din pom.

Mărgelatu, cu cel animal, adică nişte mormoloci recoltaţi din apa Gurghiului.

Ultima zbânţuială

  • Gata, de azi se va sparge  gaşca veselă şi hămăitoare şi rozătoare de pantofi, fiindcă va veni stăpânul tatălui lor ca să-şi ia puiul ce i se cuvine; asta, dacă nu ne hotărâm între timp să-l răscumpărăm, chestie care nu ne aranjează dacă vrem să avem concediu anul ăsta.

Nu ştim încă pe cine va pica măgăreaţa, motiv din care în ultimele trei nopţi am dormit pe rând cu fiecare. Aşa, să mă satur de ei, să-mi încarc celulele cu mirosul fantastic al blăniţei lor, să le aud inimioarele cum bat toba rapid, să-i simt cum îşi continuă în somn goanele din timpul zilei, să-i aud scâncind, suspinând şi pufnind în vis…

Da, ştiu, o să ziceţi că-s nebună, dar adevărul e că de puii ăştia eu sunt tare îndrăgostită; de inteligenţa şi vioiciunea lor nativă, de nebunia lor inocentă şi de pornirea spre şotii ce li se citeşte în ochi; de firea lor atât de diferită, deşi pentru un ochi străin nu par decât trei cópii în miniatură ai mamei lor.

Între timp, şi-au dobândit nume. Cel mai mare, un buflea tandru şi delicat, în ciuda poreclei, e Piedone. Mijlociul, perfect ca dimensiuni şi culoare, uşor coleric din fire şi neştiind prea bine de glumă, e Fulgerică. Şi în fine, urmează febleţea tuturor, Papillon, un drăcuşor împieliţat pe care nu te poţi supără nici când încearcă să-ţi dea nişte găuri suplimentare în lobul urechii pe care ţi-o capsează în timp ce-l ţii în braţe. I-am zis aşa pentru că a fost primul care a evadat din copăiţa în care-i ţineam, dar şi pentru că are un papion deschis la culoare, chestie care-i conferă o eleganţă sportivă şi uşor trăznită.

Ei bine, la bijuteriile astea va trebui să renunţăm, deşi cochetăm cu gândul să păstrăm totuşi unul, dar teamă ne e că nu se va putea… sad

Aşa că haideţi să recapitulăm puţin istoria lor, de la începuturi şi până acum.

Exact astăzi împlinesc două luni. Doamne, ce repede au trecut… sad

A doua oră, oară…

Vă “ameninţam” în urmă cu câteva zile cu noi dezvăluiri de bloguri descreţitoare de frunte, zicându-vă că am o rezervă serioasă din numitul gen, aşa că azi o să vă vorbesc despre o doamnă cu care mi-ar plăcea să lucrez, şi anume: Adelin-Adelinaaa. Asistentă de obstetrică-ginecologie, dar axată mai ales pe partea aia cu barza, posedă umor cu grămada, simţ al observaţiei şi verb acid, îndulcit însă de compasiune şi duioşie, care transpare din mai toate postările ei.

Ieri, de pildă, ne povestea cum s-au “pupat”, în faţa spitalului unde lucrează, două maşini negre, tunate:

Un pocnet, o bubuiala, un salt frumos al Jaguarului prin aer peste botul BMW-ului, o tzukahara in echer cu stat in maini pe loc fix in poarta spitalului. La impresia artistica, 9 plus, ca n-a fost o pirueta completa. La meritul tehnic, 10 cu felicitari ca s-a oprit ca prins cu magnetul. Ei, a sifonat capota, rotile din fata, au zburat niste chestii care nu stiu cum se numesc dar airbag-urile s-au deschis impecabil, soferita nu cred ca a patit mare lucru, cel mult i-a zburlit bretonul. Desigur, de frica.

Nici BMW-ul nu arata prea urat; botit lateral, o roata desprinsa si o portiera infundata. Airbag prompt, sofer fara vatamari corporale. Bine, un cucui, de suvenir!

Daca astea ar fi fost Tico si Matiz cred ca le-am mai fi identificat dupa cutiile negre si ADN.

Adelina are colege de serviciu stresate de vecini (Imi povestea [...] de vecinul ei tinichigiu care bate-n table toata ziua de a capiat-o. Zice colega: ”In ciocanul lui ma culc, in ciocanul lui ma scol”… O fi de bine, o fi de rau… laughing ) şi megieşi care-o opresc din avântul gospodăresc tocmai când se hărnicea mai tare prin ogradă, şi anume de Izvorul Tămăduirii. Doua lucruri mi-au devenit clare imediat. Primul, ca iar si-a bagat dracu’ coada si m-a impins la treaba exact cand toca la biserica si lumea ii tragea cu “aliluiaaa”. [...] Al doilea lucru care mi-a trecut prin minte e ca acum o sa stiu de unde mi se trag suferintele si betesugurile, n-o sa mai dau vina nici pe ereditate nici pe a doua tinerete: am incalcat protocolul de Izvorul Tamaduirii, adio leac de migrene si artroze!

Adelina are şi hamac (Phii, că mi-am amintit că am şi eu unul meseriaş, cadou de la un prieten, şi că anul ăsta nu l-am instalat încă… ), pe care-l abordează ştiinţific şi cu multă osârdie: Primul test a fost cel al cantarului: gabaritul maxim admis e de fix 115 kilograme! Buuun, daca nu iau si pisica in brate si fac si pipilica inainte, ma tine!

Dubiile gramaticale le rezolvă tranşant, tăind la propriu, pur şi simplu, pluralul buclucaş:

Langa terasa e socul cel mare, cel pe care il tundem in fiecare primavara ca sa nu ne invadeze terasa cu totul. Acum nu mai e singur, are si el un tovaras. Si eu nu mai am doar un soc ci… ups! ce naiba am eu acu? Pana ma duc sa studiez gramatica Academiei imi vine greu sa ma pronunt. Am doi soci? Doua socuri? Doua soace???

S-a dus pacea si linistea mea contemplativa! Daca nu-mi ziceti repede ce am eu, tai un soc, sa nu ma fac de rusine. Ca nu-mi trebuie mie “succesuri” de-astea dubioase. Si nici socata nu-mi place…

Adelina scrie sau, mai degrabă, rescrie în registru modern, poveştile nemuritoare. Ce-i drept, împrumutând personaje şi din alte basme, dar rezultatul e haios de nu se poate, aşa că îl puteţi citi aici. Îmi face plăcere să “intru” la ea de câte ori pot. Cum timpul nu-mi permite s-o fac zilnic, când reuşesc totuşi, nu m-aş mai da dusă de-acolo. happy

Postare cu cacofonii, cucufonii şi alte de-astea

Miercure răsucită şi încolăcită ca un şarpe ce-şi digeră hrana, la soare.

La prima oră, înlocuiesc gimnastica de dimineaţă cu un dans îndrăcit, cu mopul în braţe, încercând să înlătur dezastrul făcut de mini-teckeli în timpul nopţii. Prepar rapid un sandviş pentru Ziurelul, arunc într-un vas câteva grăunţe pentru câini, îi recuperez pe năzdrăvani de prin curte şi-i închid în ţarcul lor.

Drum matinal, cu elevul nostru ambulant, la şcoală, cu un trenci (al meu? al altcuiva, care l-a uitat pe cuierul nostru? cine să mai ştie?… ) tras rapid peste pijama. Păr pieptănat cu degetele şi prins  în creştet, ca al spălătoreselor lui Toulouse-Lautrec. Lălăieli şi zbânţuieli din cap, în ritmul TNT-ului AC/DC-ilor (Pe ăştia i-a văzut maică-ta în concert la Bucureşti! îl informez pe puştiul care bâţâie din cap ca băgat în priză, pe bancheta din spate).

Întoarcere în trombă, să n-o fac să aştepte în faţa porţii pe femeia care mă ajută la curăţenie din când în când. Roboteală cot la cot cu ea, fiindcă nu reuşesc nicicum să mă simt o adevărată doamnă, o aristocrată, una de-aia care-şi face unghiuţele în timp ce “domestica” îşi rupe spinarea ştergând praful de sub pat. Cred că nici n-o să învăţ asta vreodată, singurul meu sânge albastru fiind cel care-mi irigă emisferele cerebrale eventual…

La 9,30 realizez brusc că într-o jumătate de oră ar trebui să fiu la teatru, aşa că mă igienizez sumar, îmi pun pantalonii de ieri, în ideea că dacă-mi schimb bluza n-o să se observe că e a treia zi la rând când îi port. Iau una la întâmplare, ştiut fiind că negrul se asortează cu orice, cu excepţia lui însuşi (chiar aşa, aţi observat câte milioane de nuanţe are el? mai ales când eşti în întârziere, la o petrecere, iar tu ţi-ai făcut planul că dacă-ţi pui sacoul acela negru de mătase mată peste “micuţa rochie neagră care nu trebuie să lipsească din garderoba niciunei femei”, o să fii ok, ca să se dovedească apoi că nu se potrivesc de niciun fel, unul bătând spre gri iar altul spre maro). Ajung la timp la teatru, mă învârt pe-acolo vreo două ore, urcând şi coborând etaje, ba la Resurse Umane, ba la Securitatea Muncii, ba la Contabilitate şi apoi din nou în cabina care ţine loc de cabinet, încercând să aranjez chestii care nu prea se leagă.

Fug apoi la bancă, să-i plătesc asigurarea Peştişorului. Îmi intră os prin os stând la coadă, după toţi fugiţii de-acasă, fiindcă se pare că azi e ziua când li se dă voie pensionarilor să iasă în oraş şi să plătească facturi (ale lor, ale vecinilor, nepoţilor, cunoştinţelor, amicilor, duşmanilor). Ajunsă la ghişeu, constat că-mi lipseşte un formular, şi anume cel-fără-de-care-nu-se-poate, fiindcă “trebuie să ne rămână şi nouă un exemplar, doamnă”. Îl informez telefonic pe destinatarul poliţei că “s-a rezolvat, nu se poate”, apoi dau o raită pe la bibliotecă, să schimb cărţile.

Mă întorc în viteză acasă fiindcă mă roade stomacul de foame şi dau gata o porţie mare de pilaf cu cabanos fript, “asezonată” cu o salată asortată în care am scăpat cam mult usturoi, motiv din care o să clenfănesc gumă de mestecat toată după amiaza. Urc din nou în maşină şi o întind la cabinet, nu înainte de a face o haltă de aprovizionare fiindcă azi dimineaţă a trebuit să mă împrumut de pâine de la soră-mea, altfel n-aveam ce-i da de mâncare Ziurelului.

Orele de consultaţie trec ca în vis (mai o cistită, mai o colită, câte-o “răceală” -nu cu corona virus, că n-avem noi faţă de chestii de-astea princiare), iar eu mă simt din ce în ce mai rău. Orezul de la prânz se răscoală în mine şi dă să facă cale întoarsă, apoi se răzgândeşte şi o ia din nou la vale, dar ceva nu-i place, aşa că se reîntoarce la punctul de pornire şi tot aşa. Ajung acasă mai mult verde la faţă. Mi-e frig (afară-s 12 grade, în casă doar cu puţin mai multe, că s-a aerisit întreaga zi; sau poate e doar o impresie… oare numai mie mi se pare că o locuinţă perfect dereticată e mai rece decât una “normală”?), aşa că iau un halat de molton pe mine, îmi trag pătura peste genunchi şi încerc să mă relaxez cu prima dintre cărţile luate azi de la bibliotecă (Darul unei zile – Anna Gavada), una dintr-alea care-ţi creează impresia că eşti al naibii de iute la citit fiindcă literele au caractere mari iar rândurile îs aerisite; şi nici ca număr de pagini nu te dă pe spate. Cu toate astea, după nici cinci minute mi se taie filmul şi mă aud… MĂ AUD, fraţilor, susurând a sforăit. Chestia asta mă intrigă dar şi binedispune în acelaşi timp, aşa că pun pariu că afişez în timpul ăsta un zâmbet tâmp de mai mare frumuseţea. Dorm şi-s trează în acelaşi timp, zicându-mi întruna că dacă nu mă scol, la noapte am pus-o, aşa că reuşesc până la urmă să mă extrag din coma asta superficială, taman la timp ca să simt că mi-e foame. Mi-a dispărut ca prin minune tot răul ăla care m-a străjuit întreaga după-amiază, aşa că merg la bucătărie şi-mi fac două sandvişuri cu ce găsesc prin frigider, cărora le pun capac apoi cu un pic de pâine cu unt şi miere. Aşa, să fie, la o adică! Adică, să ştiu măcar de la ce mi-e rău. Şi, ca să nu mai am niciun dubiu, închei -triumfal- cu o bere fără alcool, că tot am citit eu undeva, azi, că-i cel mai bun leac contra osteoporozei (sic!) (doamne, ce le mai puiază mintea unora! hee hee )

Iar acum stau şi scriu, cu căţelandrii încolăciţi la picioarele mele, făcându-mi curaj să mă ridic şi să le dau de mâncare, că le chiorăie maţele de nu-mi pot auzi nici gândurile… poate că de-aia am scris aşa de mult, prost şi fără rost.

Mai-mai… în mai

Ştiţi bancul ăla cu bordelul organizat impecabil, dar fără prostituate? Ăla în care clientul trebuia să se decidă mai întâi dacă vrea o brunetă, o blondă, roşcată, negresă, asiatică sau indamericană şi să intre pe o anumită uşă, în funcţie de preferinţă; de unde ajunge pe un hol cu mai multe uşi, pe care scria: corpolente, greutate medie, subţiri, dar cu fundul mare, ţâţoase, corpolente; în faza următoare trebuia să se hotărască dacă are bucurii la cele tinerele de tot sau la cele mai coapte, dacă nu de-a dreptul răscoapte ş.a.m.d. aşa că intră pe altă uşă de-asta. În final, după ce s-a străduit să le selecţioneze după criteriile lui, când să intre în camera bucuriilor, s-a trezit în stradă. Întors la matroană, ca să-i ceară socoteală, asta-i zice: “Încă n-am apucat să angajăm fetele, dar trebuie să recunoaşteţi că la capitolul organizare stăm excelent.” Cam aşa ceva era să păţim noi ieri, la serviciul de urgenţă al spitalului cel mare din oraş.

Pe scurt, tata a făcut o colică renală atipică, cu manifestări digestive, aşa cum îi stă bine unei rude de cadru medical, că nu-l puteau durea şi pe el şalele şi să se pişe tulbure, ca toţi renalii… Cum calmantele pe care i le-am dat nu păreau a-l ajuta prea mult, mi-am zis că ar fi cazul să i se facă şi ceva analize, să ştim pe ce picior dansăm; l-am dus deci la spital fiindcă se cam tăvălea de durere prin casă şi-i deranja mamei “mileurile” de pe noptiere şi ciucurii covorului.

Cum să vă zic: prima impresie e formidabilă. În coasta spitalului vechi, s-a cuibărit un alt spital, cel de urgenţe majore. Spaţii largi, vreo trei birouri de recepţie, săli de aşteptare aerisite, grupuri sanitare în care apa curge numai după ce impresionezi senzorii fluturându-ţi mâinile pe sub ţuţuroi, chestie de care majoritatea utilizatorilor nu se prinde, prilej de bombăneli şi renunţări; şi de mâini murdare la urma urmei.

Ne primeşte o recepţionistă care-i face o fişă sumară, pe care o pune apoi pe pupitru, alturi de alte câteva, indicându-ne să ne aşezăm la rând, că vom fi strigaţi la timpul cuvenit. Pe un panou imens e afişată echipa de gardă, cu medici din toate secţiile spitalului, pe zile. În depărtare, zăresc intestinele acestei alcătuiri, aşa că fac o mică inspecţie ca să-mi schiţez în minte o idee; oameni în halate albe, albastre şi de alte culori ale căror semnificaţii îmi scapă urmăresc unităţile de monitorizare, ca la NASA. Ici şi colo câte un pat cu pacienţi întinşi pe ele. Cam puţine, după părerea mea.

Să recapitulăm: suntem la secţia de urgenţă, nu la un amărât medic de familie sau la spitalul de boli cronice. Asistenta mea mă anunţă telefonic că şi eu am pacienţi care mă aşteaptă, aşa că îi las pe ai mei acolo, convinsă că vor primi toate îngrijirile necesare, mai ales că am avut grijă să le spun celor de la Recepţie că-s din branşă. Nu ştiu cum o fi la ei, dar în contractul nostru cu Casa de Asigurări scrie negru pe alb că personalul medical şi copiii au prioritate la consultaţii. Revin după două ore, să văd în ce stare e taică-meu, pe care-l lăsasem destul de agitat. Îl găsesc mai rău decât la plecare, în acelaşi loc, fără să-l fi văzut ochi de medic sau de asistentă. O întreb pe recepţionistă ce se întâmplă şi aflu că “nu e niciun pat liber”. Ok, nu e, nu e, ce să fac, îmi zic şi dau să mă întorc la cabinet, dar îmi zic că, dacă tot am venit la spital, măcar să mă văd cu prietena mea cu care voi merge în Italia şi care lucrează în policlinică. Intru deci la ea şi-i spun ce necaz mă aduce acolo. Voluntară cum e, mă ia şi ne întoarcem la Urgenţă. În nici zece minute se “eliberează” un pat şi tata intră în sfârşit în atenţia unui medic.

Partea bună e că în următoarele două ore i se fac toate explorările necesare, i se pune diagnosticul şi i se prescrie o reţetă. De calitatea actului medical nu am de zis decât cuvinte bune. Dar până să ajungi acolo… mai-mai să păţeşti ca tipul din bancul de mai sus.

La prima oră

Mda, lune zgârcită în soare, doar 12 grade afară şi “căţăi” hârjonindu-se prin straturile mele de busuioc. Întoarsă de la şcoală, unde l-am dus pe Ziurelul, ajung la un sens giratoriu, unul din multele cu care edilii noştri au gâtuit oraşul. Probă greu de trecut de câte o şoferiţă ca blondina din faţa mea (30 şi ceva de ani, genul care-i taie soţului/iubitului macaroana la petreceri; soiul ăla de femei care-şi cer cu insistenţă şi inconştienţă o friptă peste dinţi; muieruştile care regretă toată viaţa “X”-ul din cromozomii care le definesc sexul… ), care-mi ia faţa, încleştată pe volan, chiorându-se prin ochelarii de soare (deşi afară-i umbră deasă, cum vă zisei) la nu mai ea ştie ce, că la drum, sigur nu. Bag un claxon nervos, că nici io nu-s chiar cu toţi boii acasă la începutul ăsta de săptămână. O văd în retrovizoare (a ei, bineînţeles) bodogănind indignată. Adică, cum!? Ea, serafica, mult prea ocupata, perfecta, să fie atenţionată mitocăneşte aşa, numai pentru că, de presată ce e, a încălcat legea circulaţiei rutiere pe trenă? Da, cucoană, io-s nesimţita care te-a iritat, mormăi eu în barbă şi o acompaniez, ca bonus, cale de o sută de metri, până când o cârmesc spre dreapta, cu un claxon vesel şi cârâit, ca la o nuntă în Poplaca, când e luată mireasa de-acasă.

Nu există ceva mai enervat decât o muiere obraznică şi nesimţită la volan. Pe lângă ea, toantele care încurcă stânga cu dreapta şi cărora le moare motorul în mijlocul celei mai aglomerate intersecţii din oraş îs chiar simpatice în zăpăceala lor.

Ajunsă acasă, îmi beau ceaiul răsfoind blogrollul cu fete isteţe ca să-mi spăl zgura de pe creier şi să-mi răsfir nervii iritaţi. Şi da, le găsesc, le regăsesc, pe ele, dragele mele, femeile care-mi înseninează zilele şi-mi confirmă încă o dată că nu suntem doar de decor, purtătoare ilegale de pantaloni, creiere de pâslă, ifose de zâne competente… Azi, doar trei, aşa cum mi-au picat sub ochi:

Blomamaind: Printre tipi in camasa, tricou cu maneca scurta, tipe cu pantaloni scurti peste ciorapi lungi si alte aratari, erau o gramada de tipe  incaltate in balerini pe piciorul gol. Bai nene, deci femeile astea nu au ovare? Sau poate ca ele sunt obisnuite sa se masturbeze cu turturii de la streasina, ca altfel nu-mi pot explica.

Mixy: Cântau oamenii aseară Prohodul în biserică numai eu şi fi-mea ne uitam pe pereţi, că am plecat fără versuri la noi. Vede o fată mai încolo cu ochii în telefon şi îmi şopteşte: „Cred că citeşte Prohodul on-line”; răspund dintr-o respiraţie: „Şi ce mai aştepţi? Bagă search!” „Aici, mami? În biserică?!” „Ce-are fată? La cât e de înaltă, prinzi bulgarii dacă ridici un deget în sus, darămite un amărât de wi-fi”.

Balaura: Pur si simplu n-am mai avut nici timpul, nici tăria de-a pretinde că-s balaurdegrădină in timp ce mă simteam tot mai sobolandeterfeloage obosit si mânios pe ea lume si viată si cine m-o pus să mă apuc de-asa o meserie păcătoasă. A fost prea mult, abrutizant de mult, le spun tuturor ca ăi’ de sus si-or pus in gand să extermine sleahta de contabili, da’ lumea intelege doar că eu am luat-o hia prin pădure, oricum, vă rog să retineti ideea de bază: dacă vă iubiti copiii bateti-i pana cand râd dacă-i auziti că le trebuie contabilitate!

In rest, cred că nu-mi iese la socoteala luna aprilie. Stiti voi, luna aceea in care totul se trezeste la viată, totul palpită, verdele zvâcneste, ciripelele păsăresc, pomii zumzăie iar grădinarii viseaza frumos si nu-si mai văd capul de grădinarit.

Coana Mare şi Skype-ul

Nepotul Conei Mari a plecat în State. Definitiv, credem noi, după cum îl vedem că-şi aranjează ploile. Nu-i un prilej de bucurie. Nu de bine s-a dus el tocmai pe partea cealaltă a globului, motiv din care ţin a le “mulţumi”, deopotrivă, tuturor guvernelor care s-au succedat până acum la conducerea României, indiferent de culoare lor politică. Nu intru în detalii, fiindcă ştiţi la fel de bine ca mine ce vreau să spun. Rămâne mâhnirea de a vedea că fiul tău nu a reuşit să-şi găsească un loc onorabil în ţara lui, deşi nu-i nici prost, nici leneş şi nici lipsit de imaginaţie; dimpotrivă, aş zice; şi asta, nu pentru că e fiul meu…

A plecat deci. Dar dorul de ai lui e mare, aşa că ne conversăm pe Skype ori de câte ori putem. Straşnică invenţie S-ul ăsta! Să-i dea Ăl de Sus tot binele din lume tipului/tipilor de la Microsoft care a/u scurtat astfel distanţa dintre oameni, făcând mai suportabile despărţirile de acest gen!

La cei 75 de anişori ai ei, mama nu e din cale afară de familiarizată cu internetul, deşi la un moment dat mă bătea gândul să-i iau un laptop şi s-o învăţ ce şi cum. Ce n-am reuşit eu, însă, a făcut nepotul ei. I-a cumpărat un telefon fix de-ăla şmecher, cu un miniecran, de pe care poate accesa internetul şi, evident, vorbi cu el pe Skype. I-a făcut adresă şi a instruit-o cum să-l folosească. Scria mama în carneţel de ieşeau scântei din vârful creionului! “Apăs pe butonaşul roşu din drepta-sus, apoi aştept să apară lista de nume, după care ţin apăsat butonul ăla cu săgeată în jos sau în sus până ajung la numele lui D, apoi…”

Merg într-o zi pe la ea să văd ce mai învârteşte, ce mai răsuceşte, că de felul ei e toată o zdroabă şi mereu meştereşte câte ceva; ba găteşte, ba tricotează, ba coase la maşină, ba dă găuri în pereţi cu bormaşina, că ea are simţ tehnic şi practic, nu ca mine care, nici n-am pus bine mâna pe maşina de tuns iarba, că s-a şi defectat, de a trebuit s-o împrumut pe a lui D. ca să defrişez curtea.

Deci, mă duc în vizită la Coana  Mare şi o găsesc în faţa telefonului ăla şmecher, cu ochelarii pe vârful nasului, buchisind în carnetul ei de notiţe, mărunţind din buze cuvinte neinteligibile şi butonând de mama focului. Mă aşez pe scaun şi o urmăresc, fiindcă nu mi-e dat zi de zi s-o văd pe mama acomodându-se cu tehnica de vârf. La un moment dat, aud din difuzoare o voce femeiască: Hello, welcome to Skype Call Service. After the beep, please record a message. After it, your message will played back to you.

-Ce faci, mamă? Cu cine vorbeşti mata acolo?

-Şşşt, taci că-i centralista. Cred… adică. Numa că io nu ştiu englezeşte prea bine şi nu mă pricep ce să-i zic. De-aia îmi mulţumeşte după aia şi închide. Că atâta pricep şi io din ce vorbeşte ea acolo…

Acuma, ce să vă zic… Mama a făcut rusa la şcoală (şi asta, în urmă cu foarte mulţi ani!), aşa că vă daţi seama câtă engleză ştie ea, dar, mă rog, nu e momentul s-o contrazic, că mai are puţin şi dă în clocot.

-Ok, mamă. Hai să facem o încercare. Când îţi fac semn eu, zi câteva cuvinte, ce-ţi vine la gură, să vezi ce-o să se întâmple.

-Păi, ţi-am spus că nu prea ştiu englezeşte. Ce să priceapa aia din ce bălmăjesc io…

-Nici nu-i nevoie. Zi pe româneşte, că ştie “ea” ce are de făcut.

Se uită la mine neîncrezătoare, dar nu-i dau timp prea mult de reflecţie, că şi pornesc testerul. Îşi termină gagicuţa aia spech-ul înregistrat şi-i fac semn mamei să vorbească.

-Hello, zice ea (că doar v-am spus că “ştie” un pic de engleză big grin). Aş vrea să vorbesc cu nepotu-miu. Ăaaa… adică cu D. F. Lucrează la voi… îi informatician… de vreo…

N-apucă să termine, că “aia” îi taie microfonul, după care o văd pe mama ascultând, cu nemulţumire din ce în ce mai evidentă, înregistrarea propriei voci.

-Asta-şi bate joc de mine, spune ea cu năduf, mai-mai să sară cu “sucitorul” (merdeneaua adică) pe bietul telefon. Mă îngână, obraznica.

-Ba nu te îngână deloc. E vocea dumitale fiindcă ai apăsat pe butonul de testare a sunetului. Uite, aici trebuia să mergi cu săgeata; cu o căsuţă mai sus, pe numele lui D. Ia încearcă acum!

Încearcă femeia şi, evident, reuşeşte. Vorbeşte mai tare decât ar fi cazul, dar las pe seama fiului meu să regleze în timp lucrul ăsta şi mă retrag discret, în bucătărie, la o ţigară. Îl găsesc acolo pe tata, uitându-se placid pe geam.

-Ce faci? Nu e duci şi dumneata dincolo, să vorbeşti pe Skype cu D.?

-Nu mă duc, că n-avem loc amândoi pe ecran. Mă-ta e vedeta principală, aşa că nu mă bag, zice el privind mai departe frunzişul plopului din dreptul ferestrei.

Aud de dincolo vocea mamei. A dat sonorul mai încet, semn că D. a instruit-o şi în privinţa asta. Revine printre noi zâmbitoare şi împăcată. Dar şi eu-s mai liniştită, că are cu cine vorbi de-acum când simte nevoia, tata fiind un taciturn de felul lui iar eu neavând suficient timp pentru debitul ei verbal…

Toleranţa la ea acasă

Asistenta mea e unguroaică. Am ales-o după ce au dat interviu trei absolvente de şcoală sanitară; două românce şi o minoritară. Pe una dintre ele n-a tentat-o deloc salariul pe care îl puteam oferi, deşi nu mă zgârcesc când e vorba de aşa ceva pentru că ştiu că un salariat motivat munceşte mai bine decât unul nemulţumit. A doua -o fată superbă, blondă, voluptoasă, genul acela care-ţi provoacă bucurie şi doar dacă o priveşti- a fost surprinsă când a aflat că programul ei e de opt ore şi nu de şapte ca al meu, pretenţia ei fiind să se bată în coate cu mine la ora plecării, ignorând faptul că eu merg pe teren, deci mai am vreo două ore de muncă după ce pun pixul jos, la cabinet. Aşa că am ales-o pe a treia, deşi datele iniţiale nu prea erau încurajatoare. Copil mic, navetă şi o figură uşor antipatică la prima vedere.

Spre surprinderea mea, fata s-a dovedit a fi tare ageră la minte, astfel încât a învăţat rapid toată “bucătăria” cabinetului, deşi a prins o perioadă grea, când s-au introdus reţetele electronice şi registrul unic electronic de vaccinări, precum şi programul naţional de depistare a cancerului de col uterin, toate computerizate; computerizate prost, IT-ştii Casei şi ministerului nostru nefiind totuşi nişte genii, ba chiar dimpotrivă…  A adus totul rapid la zi şi s-a dovedit a fi voluntară şi cu bun simţ. Ce mai, mi-a pus Dumnezeu mâna în cap cum ar veni!

Cu timpul, s-a dovedit că nu-i deloc antipatică, de felul ei fiind o fiinţă tonică şi veselă, astfel că am suprins-o de multe ori murmurând câte un cântecel în timp ce lucra. De cele mai multe ori, prestaţiile ei vocale erau din muzica uşoară sau populară românească, astfel încât ieri am şi întrebat-o ce fel de posturi ascultă ea de i-au rămas în minte melodiile astea. Deh, curioasă şi eu!

-De toate, doamna doctor. Cum se nimereşte, mi-a răspuns ea râzând.

Când a fost cazul să dea admitere la colegiu, le-a cerut părinţilor s-o înscrie la o şcoală cu limbă de predare română.

-Vreau să trăiesc în România şi mi s-a părut normal să ştiu bine româneşte, a afirmat ea când am întrebat-o de ce a luat decizia asta.

K. e un om normal, cum găseşti destul de rar în zilele noastre. Tolerant, că tot a adus Rata vorba despre aşa ceva ieri. Asta mi se pare o dovadă de inteligenţă nativă, pe care n-am regăsit-o însă la una dintre colegele mele de aceeaşi etnie cu ea. Respectiva era medic de intreprindere şi, cu ocazia unui control de rutină, a luat-o la rost pe una dintre pacientele mele, unguroaică şi ea:

-Bine, dragă, dar una de-a noastră n-ai găsit ca medic de familie, doar pe împuţita asta de româncă!?

Femeia a rămas de-a dreptul interzisă. Mă alesese din proprie iniţiativă, ştiindu-mă de când fusesem medic la Prodcomplex şi apelase la mine pentru unele probleme de sănătate. Vă daţi seama că n-am putut trece cu vedere măgăria asta, aşa că am luat-o la telefon imediat ce mi-a ieşit pacienta din cabinet.

N-aş vrea să vă stric impresia negreşit bună despre mine (big grin), aşa că mă voi rezuma să vă spun doar că la final am ameninţat-o cu bătaia. Da, exact aşa:

-De-acum încolo, când o să mă vezi pe stradă (femeia îşi ţinea maşina într-un garaj din imediata vecinătate a cabinetului meu), te-aş sfătui să treci pe partea cealaltă dacă vrei să scapi cu toţi dinţii în gură şi părul pe cap, nesimţito! Admit să te legi de prestaţia mea profesională, caz în care vei da socoteală în faţa Colegiului Medicilor, unde o să te reclam, dar nu de faptul că sunt româncă, în România, scroafă idioată ce eşti!

Femeia asta cu studii superioare, ajunsă în oraş prin concurs de împrejurări (nu concurs naţional, pe posturi, ca toată lumea), nevasta unui fost campion european de scrimă (un om la locul lui, civilizat, excelent stomatolog, acum trecut, din păcate, în nefiinţă) s-a dovedit a fi cu mult sub nivelul uman al pacientei mele (simplă muncitoare) şi al asistentei mele. Partea bună dn toată povestea asta de altfel mizerabilă a fost că timp de vreo doi ani n-am mai văzut-o la faţă. Sinceră să fiu, nu ştiu cum se descurca cu maşina garată sub nasul meu. Cert e că mi-a luat în serios avertismentul şi bine a făcut, fiindcă deşi nu-s vreo violentă de felul meu, la situaţii de genul ăsta reacţionez urât. Singurul lucru faţă de care sunt intolerantă este exact lipsa de toleranţă.

Nici cal, nici măgar

“Când eşti acolo, pare la fel de real ca orice din lumea asta.“ Cam asta e esenţa lui Lisey’s Story (Stephen King), pe care am terminat-o de curând. O lume virtuală, în care te vindeci de rănile pe arce ţi le fac ceilalţi, cu sau fără voie; uneori chiar spre binele tău, pe care însă nu-l poţi sesiza în acele momente de trăire intensă. O lume în care ne retragem cu toţii spre a ne linge rănile. King şi-a imaginat-o ca pe un ţinut mirific (BuLuna), cu plante exotice, intens parfumate, cu o pădure fantastică, din care se ajunge pe marginea unui lac plin cu ceea ce în basme i se spune “apă vie”, vindecătoare.

E o poveste de dragoste la urma urmei între o femeie absolut normală şi un bărbat provenind dintr-o familie atinsă de nebunie, din care scapă doar după ce îşi omoră -la cererea lui- tatăl. În general autorul scrie despre familie şi relaţiile complexe care o ţin închegată sau o destramă, după caz; vorbeşte despre iubirea dintre soţi, iubire durabilă şi incredibilă, mai ales în America anilor noştri, când căsniciile se fac şi se desfac mai repede decât prieteniile dintre copii. De altfel, el e exemplul viu a ceea ce am afirmat mai sus, fiind căsătorit de mai bine de patruzeci de ani cu aceeaşi femeie, Tabita, căreia îi şi dedică acest roman.

Deşi e catalogată drept un melanj între psychological horror şi romance, n-a reuşit să mă înspăimânte prea tare; nu ştiu dacă din cauză că, după atâtea lecturi din S. King, m-am vaccinat împotriva a aşa ceva… sau, poate, pentru că viaţa de zi cu zi e mult mai dură decât ce am găsit în Lisey’s Story.

S-ar putea ca amatorilor de horror cartea asta să li se pară mai puţin reprezentativă decât celelalte, dar în ansamblul ei, mi se pare mai bine scrisă decât altele. “Năcazul” cu acest roman e că, dată fiind catalogarea autorului drept maestrul literaturii de groază, cititorii “serioşi” îl evită (nu se coboară ei la aşa ceva!), iar împătimiţii genului se vor simţi oarecum trădaţi. Cu toate astea, o recomand cu căldură, ca pe o lectură care ne va reaminti de copilărie, de fiorii primei iubiri adevărate, de spaimele care ne încearcă câteodată, de visele noastre nerostite…