Povești pe care mi le spun uneori seara

Știu că urmează curba aceea în unghi drept, înaintea căreia e o trecere de pietoni; trecere PESTE pietoni, ar fi mai corect spus, fiindcă acolo au loc cele mai frecvente accidente rutiere. Încetinesc, apoi opresc. În partea stângă, o femeie între două vârste își ia inima-n dinți și face câțiva pași pe zebră. În dreapta, un tânăr, de 30-35 de ani, cu fizic robust, dar nu greoi, aer dinamic și păr tuns periuță. Fața plăcută, relaxată. Relaxantă, aveam să constat imediat. Nu-l cunosc.

Mă vede, se asigură că-l văd și eu, apoi se angajează pe trecere, făcând un gest pentru care mi-ar trebui o mie de cuvinte și infinit mai mult talent ca să-l descriu. Să încerc totuși. Pe față: o grimasă de surpriză plăcută, ca atunci când, la o petrecere, un oarecare îți face cunoștință cu o persoană în care recunoști pe cineva pe care ai vrut de mult timp să îl întâlnești sau măcar să te afli în apropierea lui. Apoi, un zâmbet larg, dar nu hlizit, lăsând la vedere strălucirea unor porțiuni de dinți îngrijiți.

Zâmbesc, la rândul meu, fără să vreau, fiindcă luminozitatea omului e contagioasă.

Schițează, minimalist, o reverență pe jumătate în glumă. Omului ăsta cred că i s-au întâmplat doar lucruri plăcute în cursul zilei; transmite asta prin fiecare por al pielii și prin ochii limpezi; mi se pare, deodată, cel mai frumos bărbat din lume, deși probabil că n-ar trece nici de preselecția unui concurs de frumusețe; asta, dacă nu aș fi eu însămi juriul… Privindu-l, mi se șterg deodată din minte toate amintirile neplăcute ale zilei, toate scâncetele, țipetele și văicărelile copiilor de cinci ani pe care i-am vaccinat azi, toate lamentările băbuțelor și moșnegilor care mi-au încleiat până mai deunăzi ziua, toate spaimele, neliniștile și dorurile mele. Sunt una cu el, dar și cu femeia care a terminat de traversat strada, cu clădirile din jur; o lumină sidefie mă învăluie, făcându-mi din după-amiaza târzie, dimineață. Mă trezesc fredonând, nici eu nu știu de ce: ”Nimeni nu ne poate despărți acum”.

L-am lăsat de mult în urmă. Nici măcar n-am întors capul ca să văd cum arată și din spate fiindcă-l simt că mă însoțește mereu, că a creat în mine un loc și un timp în care mă pot întoarce oricând mi se învolburează ziua. Nu am nevoie să-l revăd fiindcă l-am inclus deja în mine; e acolo mereu, la îndemână cum ar veni. Prietenul meu, Înseninătorul. Parte din lumea mea.

Da, știu, sunt avară. Tezaurizez clipe, întâmplări, oameni, stări. Îmi creez propria lume, la adăpost de spasmele uneori dezamăgitoare ale celei reale, fiindcă am învățat de la alții, mai inteligenți ca mine, că fericirea ți-o creezi singur; ea vine din interior; dacă acolo nu este, degeaba schimbi decorul și actorii, că duci neîmplinirea cu tine peste tot.

Dacă tot e să am un bagaj, prefer să mi-l fac singură și să bag în el doar ce îmi place. Pe bărbatul ăsta, de pildă.

Încă

Bărbatul-spalier, în brațele căruia se simțea și ea înaltă, tot așa cum în ale altora se strângea și se chircea, ca să le poată încăpea.

Bărbatul din pricina căruia axul ființei ei se subția și devenea șarpe…

Bărbatul înalt și svelt, cu torsul adolescentin încă, acoperit cu puloverul vișiniu, encoeur…

Zburătorul ei cu pantofi de velur și talpă moale, în care se mai simțea încă fierbând latexul tropical…

Malul Dâmboviței, întunecat, săgetat doar pe alocuri de luminile clădirilor de pe cealaltă margine a ei…

Clipocitul înfundat al apei și pașii lui ușori, aproape neauziți…

Brațele-liane, care o adunau la pieptul lui, ca să nu se prelingă în apa plumburie…

Glasul lui grav, care se adresa direct vintrelor ei, scurtcircuitându-i creierul…

Apoi, vocea Rațiunii: ”Au trecut douăzeci de ani de atunci, femeie! Sunteți doar doi străini legați de amintiri.” Și deșteptarea. Barele spalierului tăind adânc în carnea puțină a spatelui. Strânsoarea neplăcută, uscată și claustrofobiantă a lianeor. Pântecele ei revoltându-se împotriva vibrațiilor profunde și dureroase, uitate, nedorite.

Drumul înapoi, spre casă, în mașina joasă, cu două locuri, rulând silențios pe bulevardele pustii.

Despărțirea, în fața porții. Pașii ei, pe alee, împovărați de ochii lui întunecați, agățați de pulpele-i subțiri…

Zgomotul sec al zăvorului tras pe dinăuntru, și gândul-spadă care o sfredelește: TOXIC!

Scrisoare găsită…

”Iubito, te faci din ce în ce mai mică în visele mele. Abia te mai simt, noaptea, când te strecori în ele. Simt doar mirosul de pâine coaptă al pielii tale și pe acela de iarbă al părului tău; și mi se face foame… Cândva, mi se întâmpla să te pierd printre cutele ceașafurilor mototolite de zvârcolirile iubirii; acum te văd destrămându-te și-apoi recompunându-te în găoacea ta, la adăpost de lume.

Câteodată, când dormi sau lipsești de acasă, arunc câte o privire acolo, ca să mi te amintesc. Nu te-ai obosit să tencuiești pereții; nu știi că nu se mai poartă cei din cărămidă, ca-n anii ‘80? Nu știi; sau nu-ți pasă. Ce-i drept, abia se văd fiindcă i-ai împodobit cu flori, icoane, fotografii și mandale neterminate; că așa ești tu, refuzi să închei ceva care ți-e drag, lăsând mereu loc pentru adăugiri, înfrumusețări, reveniri, reverii. Ai, însă, un simț execrabil al culorii. Știi asta, nu? Sau nu ți-am spus-o încă, așa cum nu ți-am zis nici că te îmbraci total aiurea; rochie de mătase cu bocanci de box, șirag de perle purtate peste ploverul de schi, fuste lălâi cu sacouri ”biznis”…  Dar cu culorile astea chiar ai dat-o de gard. Albastru cu maro și verde! Parcă te văd ridicând din umeri și zâmbind încurcată: ”Ce să fac?! Mi s-a terminat roșul, iar rozul e pe sponci și galbenul a fost confiscat de frunze, astă-toamnă. Mă descurc și eu cu ce am.”  Te descurci, n-am ce zice, doar că mi se strepezesc ochii. Mă bate gândul să-ți confisc culorile și să pun altele în loc; pastelate toate, ca apele schimbătoare ale ochilor tăi.

Nu, nu mi-e dor de tine; eram doar curios să văd cum mai ești, ce mai faci, unde-ți petreci timpul, ce visezi, ce gânduri sporești. Complet dezinteresat, crede-mă. Doar că mă intrigă unele lucruri. De pildă, ce dracu șoptesc pereții ăia ai tăi!? Pe cine ai închis acolo și se tânguie să iasă?! Nu de alta, dar i-am auzit oftând, gemând și îngânând ceva ca o incantație veche, cu versuri stranii. Dar nu asta mi s-a părut ciudat, fiindcă te știu încâlcită și aterizată din greșeală pe pământ, ci faptul că toate celulele mele au recunoscut jelania aceea și au început să plângă. Nu, nu după tine, fiindcă mi te-am scos de mult din suflet, ci după mine, cel care eram când ne iubeam, cel în care m-au transformat privirile tale arzătoare, șoaptele tale neînțelese, lianele brațelor și coapselor tale cu care te înfășurai în juru-mi în clipele în care te agățai de mine ca să nu te risipești; port și acum urmele acestor încleștări pe pielea mea ca niște tatuaje care le vor intriga pe femeile care-mi vor mai intra în viață.

Ai și fotografii pe pereții ăia ai tăi. Uite și una cu noi doi! Stăteam în spatele tău și te țineam în brațe, strâns lipit de trupul tău care-mi potolea foamea și setea pe atunci. Abia acum observ că, deși-mi primeai îmbrățișarea, îți țineai capul semeț, ca pentru a nu ți-l pierde din cauza ardorii mele, iar pe buze aveai un zâmbet… Zeflemitor!? Sau doar amuzat și blând? Nesupus? Da, pe atunci încă aveai o mândrie care uneori mă enerva dar îmi și plăcea. Când ai simțit însă că începe să-ți fugă pământul de sub picioare și să pălească soarele care-ți eram, ai renunțat la ea și mi-ai depus-o ofrandă la picioare; iar eu… eu m-am șters cu ea pe tălpite înnoroiate de drumuri spre unele, altele, ”cetăți” cu porți care mi s-au închis în nas sau cu ele prea larg deschise și ușor de cucerit. N-a durat prea mult capitularea asta. A încetat exact când te simțeam mai mult ca pe o sclavă decât ca pe o iubită; la drept vorbind, mă iritase destul glasul tău înecat în lacrimi, dar și părerile tale care-mi șubrezeau noile convingeri de împrumut, așa că te-am repezit. Te-ai retras atunci fără un cuvânt și am știut că din acel moment ai început să te recompui; nu știam anume sub ce formă, dar bănuiam că nu voi fi inclus în noua ta ființă, ci voi rămâne doar într-un sertar cu amintiri, încuiat cu lacătul..

Îți ții destul de curată găoacea asta. Nu-i de mirare, doar te-am văzut cum o ștergeai cu lacrimile tale și o uscai cu oftaturi din rărunchi, ca apoi s-o luminezi cu zâmbetul tău și să șoptești… Ei bine, asta mă râcâie cel mai tare: că nu înțeleg ce spui acolo și cui te adresezi. Știu doar că nu m-ai scos de tot din gândurile tale, deși fotografiei  cu noi doi încep să-i pălească culorile. Mă întreb cât va dura până când va arăta ca o poză sepia, tombală… Că de-aia mă și gândeam să-ți cumpăr culori pastelate, dar și câteva markere roșii, să le folosești când vei contura inimioarele din mandala ta neîncheiată…”

Dragii mei!

Ne-am distrat, am meditat împreună asupra unor lucruri, ne-am simțit bine, că nu degeaba mi-ați trecut pragul în număr așa de mare (zilnic în jur de 1000, + – 200 new entries). Pentru că în mare parte din timp trăiesc prin scris, eram curioasă să știu ce ecou stârnesc cuvintele mele în voi și, cum unii nu v-ați arătat la față, am apelat la statistici. Al BlogalInitiative-ului în primul rând. M-am înscris acolo nu din spirit de competiție, ci doar pentru asta. Din cele 2334 de participante la concursul de bloguri, am avansat rapid de la poziția 600 și ceva (începând cu postarea ”Semn de carte”) la 259, cât arată contorul din josul paginii, azi, 18.08.2016, când apare articolul. (Pentru că da, recunosc, postările mele nu au fost mereu scrise în ziua în care sunt afișate pe blog, ci când mi-a venit, apoi le-am pus în draft și le-am programat ca să apară într-o anumită ordine. Când veți citi această postare eu voi fi de multișor scufundată în proiectul care-mi va ocupa fiecare fărâmă de timp liber.)

Aș fi vrut să mai stau cu voi, dar am nevoie de toată energia pentru ce urmează. Voi mai intra aici doar ca să răspund comentariilor, dar postări noi nu vor mai fi o vreme. Sunt o perfecționistă în felul meu. Poate că dacă nu m-aș ocupa și cu scrisul (că scriitoare am rețineri să mă numesc), n-aș avea standarde așa de înalte. Chiar dacă multe dintre articole par ușoare și spumoase ca șampania, fiecare dintre ele presupune muncă și migăleală. Le scriu dintr-o suflare și mi se par ok. Le recitesc și încep să le sesizez imperfecțiunile (repetiții, fraze prea alambicate, cuvinte cu sens dubios etc.), după care le iau la purecat, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt ș.a.m.d.; deschid în header ”DEX”-ul și ”Dicționarul de sinonime”, uneori și ”Google Translate” și încep să corectez, să nuanțez, să scurtez fraze, să îmbogățesc propoziții, apoi caut imagini sugestive care să le ilustreze, după care trec toate astea pe ”curat” și le previzualizez. Găsesc din nou greșeli de exprimare, le îndrept și pe alea, aleg apoi cuvintele-cheie, le încadrez într-o categorie și abia apoi le dau drumul în lume. Așa știu eu să blogăresc.

Deși o fac cu plăcere, toate acestea necesită timp, ori din ăsta nu-mi prea prisosește. Poate că de aceea blogging-ul începe să intre în conul de umbră al Facebook-ului și al altor rețele de socializare, unde, mai cu o glumiță, mai cu o poză, mai cu un share sau o răbufnire (de nervi, de nedumerire, de fericire etc.), postarea-i gata să adune like-ri sau comentarii. Nu spun că genul acesta de comunicare ar fi rău. Până la urmă, socializare asta înseamnă: să comunici cât mai concis și sugestiv, încercând să descrețești frunțile, nu să le tai cheful de viață amicilor care te citesc.

Cu mulți dintre voi ”discut” și pe FB, unde intru din când în când ca să văd ce se mai petrece în lume, neavând răbdare să urmăresc alte canale de informare. Cei care mă citiți aici, mă veți găsi și acolo sub numele de Melania Bancea. Dacă doriți să rămânem în contact, trimiteți-mi o cerere de prietenie și o voi accepta. Voi reveni când voi termina ce am de făcut. Până atunci,

La bună vedere!

Șilavarăcald

Nocturnă

Aseară am avut program artistic cu niște flăcăi toți unu’ și unu’. Să vă explic.

Cabinetul meu a fost spart acum câțiva ani și m-am ales din toată ”afacerea” asta cu o gaură de vreo sută de milioane de lei vechi. Colegei mele i s-a furat geanta de pe birou, în plină zi. De prisos să vă spun că poliția nu i-a prins nici până acum pe făptași. Ba chiar a vrut să mă amendeze pentru că n-am respectat ceva reguli de pază și protecție. Nu mai povestesc fiindcă am făcut-o la timpul respectiv.

Deci, dacă via ți-e prădată de lotri, pui niște haidamaci s-o păzească. Așa am făcut și noi, adică am angajat o firmă de protecție. Ei bine, aseară, tocmai când mă culcușeam mai bine în camera mea, mă sună un tip de la dispeceratul firmei. Primiseră semnal de efracție de la două din geamurile cabinetului; trimiseseră deja un echipaj acolo, dar afară nu se vedeau semne că ar fi forțat cineva ușa sau ar fi intrat pe geam (la care avem oricum gratii). Și că ar fi bine să merg și eu la fața locului, să verific ce este în interior.

Mi-am tras un hanorac peste pijama și am zburat acolo cu Bondarul meu. Lângă clădire mă așteptau trei indivizi: unul scund, mai mult lat decât lung, cu pachete de mușchi care-i jucau nervos pe sub tricou, altul înalt, brunet și încercănat, având un aer vag intelectual (mi-am zis că probabil el e cel care știe să scrie din echipă) și unul pe care nu l-am putut fotografia ca lumea fiindcă se ținea mai în umbră. Drept să zic, dacă n-aș fi văzut mașina cu însemnele firmei, aș fi făcut cale întoarsă și aș fi șters-o de-acolo. Erau genul de bărbați pe care nu ți-ar plăcea să-i întâlnești pe o alee întunecoasă.

Am descuiat cabinetul, am dezactivat alarma și am intrat, precedată de ”intelectual”, care, până să aprind lumina, străpungea întunericul cu o lanternă tip creion la lumina căreia n-ar fi nimerit nici măcar ușa, darmite ceva mai puțin vizibil. În spatele nostru, bondocul abia se strecura pe ușă, într-o dungă, că îl cam încurcau umerii s-o ia oblu.

Am controlat totul și, văzând că nu s-a umblat acolo, am încuiat din nou și am plecat spre casă. Eram încă pe drum când m-au sunat din nou. Că semnal de efracție etc. Deja îmi picau ochii-n gură de somn, așa că i-am refuzat ferm:

- Știți ce, măi ficiori? Ia sunați-o voi pe colega mea, să mai vină și ea să danseze cu voi, că mie-mi ajunge atâta zbânțuială pentru seara asta.

Ete, na! Poa să-l spargă, că n-au ce-mi lua decât fișele (da’ și alea sunt acum descărcate pe laptop) sau mobilierul. Iar dacă mi le iau, nu are decât să mă despăgubească firma de pază pentru ele, că nu degeaba cotizez lunar la ea!

Coincidențe

sau Omul cât trăiește învață! big grin

================================================================================

Ce ți-e și cu FB-ul ăsta! Câte pasiuni și controverse poate isca, câtă energie poate consuma!

O rudă prin alianță, rudă apropiată, nu de-a zecea spiță, mi-a dat block. Avusesem o conversație cu ea în urmă cu vreo două zile; părerile noastre nu coinciseseră până în cele mai mici amănunte dar ne despărțiserăm în termeni buni; ne-am mai încontrat noi și altădată dar mereu am picat la pace în cele din urmă. Ieri dimineață, dau să-i scriu un mesaj, dar ia-o de unde nu-i! Nu mai eram amice pe FB! Când îi tastam numele îmi apărea mesajul ăla scurt cum că persoana contactată nu este disponibilă sau… (nu-mi mai aduc aminte exact formularea, că era în engleză). Booon! O sun pe soră-mea, care cunoaște toate cotloanele febeului. ”Păi, înseamnă că te-a blocat”, pune ea blitz-diagnostic-ul. O rog atunci să verifice dacă măcar ea mai e în grațiile persoanei. I se trântise și ei ușa-n nas.

Ei, vă dați seama că la un asemenea afront n-am stat nici eu de lemn-Tănase și am sunat-o. Vorba aia: ”Pe mine m-ai omorât, da’ cu calu’ ce-ai avut?”

Viforoasă cum mă știți, am sărit dezinvolt peste formulele de salut și am luat-o la întrebări. Drept e că mă pricep la busculade (ăia care nu mă cunoașteți să nu mă contraziceți; sunt cam multă, așa că pot fi luată drept o mulțime învălmășită). I-a trebuit ceva timp să se dezmeticească. Cred că -dacă aș fi insistat- mi-ar fi dat și PIN-ul cardului atunci; și m-ar fi trecut și-n testament.

Revin. Deci, m-am dat la ea. ”Dar nu te-am blocat! N-am mai intrat pe FB de o lună, păcatele mele! Oricum, mi l-am făcut mai mult de gura fie-mii, nu că-mi lipsea”, zice ea pierită, între două fraze mitraliate de mine. Măi, mi-am zis (că eu așa mă iau pe mine însămi, cu ”măi”, nu cu ”doamnă”, că nu mă ajută nici figura și nici comportamentul), asta ori mă ia de fraieră, ori zice adevărul, caz în care m-am cam făcut de cacao. O pun să-și verifice lista de prieteni și să vadă dacă i-au mai dispărut și alții. Așa, din scurt, lipseau vreo trei de la apel, drept pentru care ne-am apucat să facem scenarii, supoziții, deși mă rodea bănuiala că de fapt fiică-sa i-a dereticat o țâră prin listă și ne-a luat pe făraș pe câțiva; din greșeală desigur winking ; ce-i drept, era și cazul să mai aerisească o țâră pe-acolo, c-avea femeia ca prieteni tot felul de ”terapii complementare”, ”fascinații ale absolutului” și ”curățăm ecologic covoare”. Ce mai tura-vura, am somat-o să mă repună în drepturi iar ea s-a executat. Așa o să pot și eu dormi liniștită, că altceva care să-mi tulbure somnul nici nu există. big grin

După amiază, la serviciu. Le aud pe două codane vorbind, în sala de așteptare. Nu-s ”ale mele”, ci ale celeilalte doctorițe. Ușa cabinetului era deschisă iar eu mă chinuiam să fac un referat medical al unuia cu fișă specială. (Am un dulap-fișier destul de țapăn, dar a început să se dezghioace pe alocuri din cauza greutății conținutului, așa că am luat fișele mai groase -unele cât o carte de 4-500 de pagini- și le-am pus într-o cutie de lemn, pe care am lipit apoi lista cu numele lor; aste-s fișele alea speciale.) Le aud deci destul de clar.

-Am blocat-o pe retardă, da’ când îi scriu numele, tot mi-apare. Adică, i-aș putea da din nou Friend, da’ s-ar prinde că am blocat-o. Nu știu ea ce vede când dă clic pe numele meu…

-Și io, de un’ să știu, că n-am blocat pe nimeni până acum.

-Păi, hai să încercăm ceva. Uite, blochează-mă pe mine, să văd ce-mi apare.

E liniște o vreme, timp în care probabil că butonează de zor, după care le aud din nou.

-Mda. Apare că nu-s ”ăveilăbl” sau că nu îi permit accesul. M-am lămurit. No, acum poți să mă deblochezi, să fim prietene din nou.

-Da? Ce-mi dai pentru asta? zice cealaltă cu voce râzăreață.

-Îți dau Unfriend.

Și hi-hi-hi și ho-ho-ho, până închid ușa. Nu de alta, dar cine știe ce aș mai afla de la puștoaicele alea și să-mi vină idei…

(Phii, că era să uit: mâine trec și eu la recensământul prietenilor, să văd dacă-mi ies la număr și la nume. Asta, dacă nu uit, că deh, vârsta… worried)

Iubire filială

”Ionel” al nostru nu se limitează doar să-i răstoarne ”mașina” [de gătit a] servitoarei pe care mai apoi o atacă, cu sabia de roșiori; să sufle-n trompetă și să bată toba când musafirii se chinuie să încropească o conversație cu mamițica lui; să fumeze și să le toarne invitaților dulceață în pantofi, ca amintire. Și nici nu trage semnalul de alarmă în tren ca domnul Goe. Nu, el face altele, mai late chiar.

Deunăzi l-a prins mumă-sa exact când era pe buza balconului. Se urcase acolo cu un scaun și încerca să vadă ce se petrece în curtea blocului, aplecându-se cam multișor în afară. S-a apropiat de el încetișor, să nu-l sperie și să se dezechilibreze, l-a prins de tricou și l-a catapultat direct în living. Nu pun pariu că nu i-a și ars o scaltoacă sau nu i-a ciupit un pic urechiușa.

Acuma, ce să zic… se pare că așchia nu sare departe de trunchi, fiindcă în urmă cu n ani, în stațiune fiind cu bunică-sa, a profitat și ea de neatenția acesteia și s-a cățărat pe pervazul camerei de hotel. La etalul al șaptelea! I-a scurtat femeii viața cu ani buni când a văzut-o.

-Să nu mai faci niciodată așa ceva, i-a strigat cu voce tremurată năpârstocului. Vrei să fac infarct?

(Maria Popescu, mama lui Ionel: ”Vrei să mă superi? vrei să moară mama?” Ce v-am zis eu!? big grin)

Puștiulică nu prea înțelegea la ce risc se expusese, așa că a trebuit să-i explice de-a fir a păr ce putea păți, după care:

-Dacă mor, tu cum o să te descurci?

-Eh, văd eu, răspunde el gânditor.

-… cu mâncarea, cu…

-Mâncare o să-mi dea Buni C, că tot îi place ei să gătească toată ziua, o informează el.

-Și cine o să-ți spele hainele, cine…

-Ah, alea. Alea i le dau lui Buni A, că ei nu-i place în bucătărie.

-Și lecțiile? Astea cu cine o să le faci?

-Păi,la școală, ca până acum. La school after school, cu doamna învățătoare.

-De unde o să ai bani pentru asta? Că nu-i pe degeaba.

-Poate mă împrumută careva dintre bunici.

Văzându-l că are răspuns la orice, dar și vag mîhnită că țâncului nici prin cap nu-i trecea că dacă ar muri, i-ar duce dorul, l-a lăsat în pace și s-a întors la treburile ei.

-Uh, că la asta nu m-am gândit! îl aude de dincolo pleznindu-se cu palma peste frunte.

”Să vezi că abia acum își dă seama cât de mult i-aș lipsi dacă aș muri” își zice ea ștergându-se pe mâini și îndreptându-se spre living.

-Care-i problema, iubire? întreabă pregătindu-se pentru o împăcare de-aia ca-n filmele indiene (lacrimi, îmbrățișări și alte dulcegării sentimentale).

-Habar n-am de unde o să plătesc întreținerea la bloc, să nu apar în roșu pe tabelul de la asociație! zice el cu aer încurcat.

S-a ales praful de happyend-ul bollywoodian!

Postare de alungat comentatorii

(sau ”Mi-am făcut temele, Blegoo!” așa cum am promis. Primesc cinci-ul de trecere? big grin)

===================================================================

Am făcut câțiva ani școala de muzică. Vioară. Am detestat-o. Metoda Geantă și Manoliu mi-a apărut multă vreme în coșmaruri și după ce taică-meu -fiindcă ne mutasem în alt oraș și Liceul de Artă era mult prea departe de locuința noastră- a renunțat la ideea de a mă vedea ajunsă cea mai mare violonistă a țării. Nu intru în amănunte. Important este că ajunsesm să urăsc muzica cultă. Singurele ore care îmi plăceau acolo erau cele de educație muzicală și cele de cor. Ani în șir nu am ascultat muzică clasică pentru că-mi amintea de umărul meu stâng veșnic zdrelit de instrument, în ciuda perniței fixate sub el, și de degetele mâinii stângi, bonțite de contactul apăsat și prelung cu corzile viorii.

Eram la Craiova când m-am împrietenit cu muzica cultă. Aveam o combină muzicală cu pickup și casetofon marca Electromureș. Bună pentru vremea aia când dacă posedai un magnetofon Kashtan erai invitat la toate petrecerile prietenilor; bineînțeles, împreună cu respectiva sculă. Învățam pentru examenul de admitere în specialitate în timp ce afară hoardele de copiii -aflați în vacanță- hăuleau de mama focului; nu că vecinii erau mai silențioși, oltenii fiind ființe extrovertite, așa că mai mereu comunicau strigându-se unii pe alții de la geam sau din balcon. Ce mai, veselie mare! În toată vremea aceea, eu trebuia să mă concentrez asupra tratatelor de medicină, lucru aproape imposibil. Așa că m-am aprovizionat cu ”viniluri”, dar nu de oricare. Mi-am dat seama că dacă e muzică ușoară, ritmată, cu text, atenția îmi poate fi distrasă de ea și adio învățătură! Așa că am ales doar piese clasice.

Timp de o lună m-am sufocat la cele 40 de grade cât erau în apartamentul de la etajul a patrulea unde locuiam și am învățat ”programa” pe ritm de Grieg, Beethoven, Mozard, Schubert, Gershwin, Schuman ș.a. Am ajuns să-i știu pe de rost. Și acum aș recunoaște fragmente din muzica aceea, fără să-mi scormonesc prea mult mintea, dar nu asta e important, ci faptul că m-am îndrăgostit de ea iremediabil.

Poate că de aceea m-am și oprit la interviul acesta, pe care l-am găsit pe FB-ul lui Mircea Eliade, dar pe care nu am reușit să-l copiez decât sub formă de link (care e însă spre alt site, nu al lui):

Despre ce e vorba aici? Despre sunete și vibrații, despre credință, Adevăr, spiritualitate și alte chestii de genul ăsta care par derizorii din cauza neaveniților care le tratează ”după ureche”. Și pentru că, din pură coincidență l-am urmărit în ziua în care postasem articolul ăsta, mi-a captat atenția mai mult decât credeam că o poate face.

Ascultându-l, uneori cu ochii închiși, ca să-l pot pătrunde mai bine, n-am priceput decât o mică parte din ce spunea maestrul acolo, iar restul am intuit, am simțit, fără a putea spune exact ce. Reascultându-l de mai multe ori, am înțeles și altele care mi-au scăpat la început, dar multe mi-au rămas încă ascunse fiindcă puterea mea de sesizare a tuturor nuanțelor e prea mică față de profunzimea celor spuse de domnia sa.

Cred că în primul rând m-a atras la interviul acesta modestia lui Sergiu Celibidache. Deși la vremea aceea era încă un uriaș în lumea muzicii (și acum este la fel, dar în alte dimensiuni), nu se considera altfel decât ceilalți oameni, ci doar că deține mijloacele de a practica meseria de dirijor, sunetul având o relație neinterpretabilă cu lumea emoțională (Mais, vous etes comme moi, madame, îi spune femeii care-l intervieva, privind-o direct în ochi.)

Nu o să transpun aici întregul fragment, ci voi reda doar două-trei idei (hai, patru-cinci-… că nu-s zgârcită) care mi-au atras atenția (ce vreți, no, v-am avertizat că nu-s cine știe ce filozof!) și concluzia:

• Scopul final al artei (și al muzicii implicit) este obținerea eliberării atât a celui care o crează cât și a celui care o ”gustă”.

• Muzica este calea cea mai scurtă către revelația umană.

• Asta nu e idee, ci redare pe scurt a dialogului:

Rep.: Când vorbiți despre adevăr, este clar că detestați minciuna și pe cei care o practică.

S.Celibidache: Dar există mulți oameni care resping minciunile și nu sunt muzicieni…

• Indiferența absolută nu este umană.

• Cel ce greșește o face pentru că se raportează la un sistem de referință greșit.

S.Celibidache (adresându-se reporterei): Ce ne unește pe noi? Sensibilitatea noastră? Nu o cunosc [pe a dvs.]. La începutul interviului n-am avut niciun sentiment față de dumneavoastră, dar, împreună, am fost de acord asupra unui lucru: căutarea și descoperirea Adevărului.

Mai sunt multe de spus. Dl. Celibdache începe de altfel interviul cu afirmația că este profund credincios (și nu religios, cum greșit este tradus), ca apoi să ne și spună cum vede domnia sa asta. M-a surprins faptul că exact așa o văd și eu, dar am evitat s-o spun celorlalți pentru a nu fi considerată mai ciudată decât sunt. happy

La final, mai pun un link spre un articol despre soția marelui dirijor, o personalitate aproape la fel de fascinantă, care spunea despre soțul ei că era atât de copleșitor încât îi ”mânca” aerul. ”Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram.”

Glumețul

Îmi intră în cabinet, zi de zi, tot felul de oameni. Chiar acum când scriu, îmi vine în minte domnul X, un tip cu alură de fost directoraș de intreprindere ceaușistă; obișnuit adică să se impună în fața celorlalți și să solicite imperativ explicații. De obicei nu-și scoate pălăria de pe cap deși în încăpere nici nu plouă, nici nu ninge, nici nu bate vântul. Se proțăpește în fața mea, cu o mână în șold, ca o precupeață, și începe să mă mitralieze cu simptomele domniei sale, unele pentru care manualele medicale nu au găsit încă o boală care să le cuprindă. Când un pacient începe să-ți descrie cu lux de amănunte cum i se plimbă durerea din creștetul capului, pe după umărul stâng, unde capătă nuanțe de înțepătură, ca apoi să se transforme în furnicătură și s-o ia la vale, spre buric, ca în final, după ce i-a încins bazinul cu un cerc de foc, să se cantoneze în genunchi, unde deja seamănă mai degrabă a arsură, ție, ca medic, ți se aprinde imediat luminița de avarie care semnalizează: Cenestopatie (un termen elegant pentru ipohondrie).

Deci, intră domnul meu și îmi povestește de-a fir a păr ce-l supără. Îl consult, apoi îmi scormonesc prin minte după un diagnostic cât mai aproape de adevăr, mai deschid un tratat de medicină, ba apelez și la internet, că tot mi-e la-ndemână laptopul, după care îi comunic ce cred despre toate hibele descrise. Omul stă și mă ascultă atent, de parcă ar lua notițe în minte, după care îmi cere -cu un ton care nu admite să i te opui- să-i explic mecanismul fiziopatologic care l-a adus în starea asta. Dacă am avut inspirația să-i pun doar un diagnostic, scap mai ușor, dar de obicei mă ia gura pe dinainte și-i mai expun niște supoziții medicale. Încerc să-mi fac cât mai cinstit meseria, după cum mă duce capul…

Din acel moment începe calvarul meu. Încerc să-i descriu, cu termeni pe care-i poate înțelege, cum văd eu cazul lui. Probabil i se pare că-l iau de prost explicând atât de simplu, așa că-mi mai cere câteva amănunte. Realizând că pacientul vrea să i se facă o expunere în termeni medicali, cum a auzit el la televizor că procedează medicii adevărați, apelez la jargonul de specialitate: dispnee, cianoză, parestezii, pirozis, galeofobie, odinofagie, disurie și ce-mi mai trece atunci prin cap, având grijă la ce spun fiindcă știu precis că, întors acasă, mă va verifica, cu internetul.

După o jumătate de oră de curs de patologie medicală sau chirurgicală sau de ce sărăcie altă specialitate, văzându-l că încă mai cere lămuriri, îi zic, cu ultimele puteri: ”Nu vă supărați, dar ca să discutăm mai mult despre boala/bolile dumneavoastră, va trebui să faceți mai întâi medicina.” I-o spun cât pot de blând, zâmbindu-i dulce și sperând s-o ia în glumă, dar și să priceapă că a sărit peste cal. Inutil să vă povestesc că după ce iese din cabinet mă cer afară de la kingoniană, să pufăi rapid o țigară fiindcă simt că mă lasă nervii.

Noroc că-mi mai intră în cabinet și câte un glumeț care-mi descrețește fruntea și-mi mai spală gustul amar lăsat de împălăriat. Ca domnul Y, de exemplu, ieri.

Destul de bolnav, dar povestind despre suferințele lui cu detașare și vorbe de duh, îmi zice ce are, îi spun ce să ia, după care îmi solicită și o consultație pentru soția lui, rămasă acasă.

-Am o problemă cu nevastă-mea.

O știu pe doamnă deși vine rar pe la cabinet; o plac fiindcă e delicată și bine crescută cum puțini oameni sunt.

-Dar ce-a pățit? De ce nu vine s-o consult?

-Uită! mă informează omul.

-Uită să vină la cabinet? cer eu lămuriri suplimentare.

-Nuuu. Uită pur și simplu. Dați-i ceva de memorie!

-Păi, descrieți-mi un pic în ce circumstanțe i se întâmplă asta, cât durează, dacă o doare capul, amețește…

-Nimic din toate astea, doamna doctor. Să vă dau un exemplu. Ne sculăm, ne bem cafeaua, după care sare cu gura la mine;  mă ceartă doar așa, preventiv, fiindcă n-am apucat să fac încă nicio boroboață la ora aia, că mă pun în mișcare mai greu… Apoi ne vedem de ale noastre un timp, după care, uitând că ne-am certat furcă de dimineață, mă ia la ceartă din nou. Și uite așa toată drăguța de ziulică…

============================================================================

Urmează câteva zile libere. Voi fi plecată din localitate și nu știu dacă voi avea semnal, așa că, La bună vedere pe marți! Dacă se va putea, voi mai accesa FB-ul câteodată, deci nu dispar chiar de tot.

Vrei?

Mi-e din ce în ce mai clar că au pus unii ochii pe mine și s-au decis să-mi facă binele cu forța. Ca, de pildă, cei care comercializează Gigant Gel (evident că nu e numele real, dar aproape sinonim cu el; n-am timp să mă informez dacă pot fi dată în judecată pentru că le-aș aduce cine știe ce prejudicii, așa că mai bine așa.)

Tipii ăștia își știu meseria; cunosc faptul că o reclamă îl atrage pe virtualul cumpărător (pe mine adică, fiindcă mie mi-e adresată, via mail) dacă a reușit să-și transmită mesajul principal în prima propoziție. Deci:

Vrei să te țină toată noaptea?

Mă scarpin în vârful capului și mă întreb, firesc, ce anume să mă țină, că dacă-i vorba de vreo durere de măsea, răspunsul meu e din prima: NU! Citesc în continuare, roasă de curiozitate:

Gigant Gel e exact ceea ce ai nevoie.

Bine, măi, vă cred, că prea o spuneți cu foc! Mai ales că, gel fiind, sigur e ceva legat de sănătate, că doar de-astea folosim și noi la spondilozici și artrozici.

Gigant Gel intensifică circulația sanguină și funcționează ca stimulent imediat…

Deci, am avut dreptate. Termenii sunt medicali, așa că purced mai departe:

… iar Oroatul și Zincul conținute de aceste gel fac ca potența să dureze o perioadă lungă de timp.

Excelent! E deci o formă retard (adică cu eliberare prelungită, nu cu semnificația din slang), de-aia care te ține măcar o jumătate zi dacă nu chiar 24 de ore, să nu trebuiască să te ungi cu el din ceas în ceas, să se lipească de tine toate alea pe unde treci.

Aplică Gigant Gel si o să vezi cum se va întări în mod cu totul natural și spontan și vei avea o erecție cum nu ați mai avut până acum. (Aici s-a strecurat o mică greșeală de exprimare, din grabă, nu din neștiință probabil: vei avea-ul acela nu se pupă deloc cu nu ați mai avut-ul care urmează. Ori ne tutuim, și atunci o ținem pe a doua singular, ori suntem reverențioși și folosim pluralul. Hotărâți-vă, băieți, că minteni trece efectul gelului și n-o să mai aveți cu ce gândi! N.a.)

Aaaaaaa, deci despre asta era vorba!!! Se va întări! Ce, suflete, că nu posed nimic care să doresc să mi se întărească!? Să presupunem însă că m-ar tenta să-l aplic altcuiva, de curiozitate, doar ca să văd dacă este așa cum îl prezintă ăștia în reclamă. Oare dacă-l ung pe… Tom Degețel, să spunem, s-o face cât Gulliver?

S-a dus liniștea mea pe apa sâmbetei. O să stau toată ziulica să-mi bat capul cu incertitudinile astea și n-o să mai am timp să mă ocup de lucrurile cu adevărat serioase și importante, ca feisbucu’, tuităru’ și căutatul de trifoi cu patru foi. Spuneți și voi, viață-i asta? sad