Maculator

De trecut pe curat:

”Cât timp mai țâșnește apă sărată din izvorul lacrimilor, e bine. Se mai eliberează presiunea. Rău e când începe să sece. Înseamnă că ori nu mai e nimic acolo înăuntru care să se ceară exprimat, ori supapa de presiune s-a stricat. No, ăla-i bai! Mare!”

Drum de apă

Îmi place să rulez singură, la volanul mașinii, dimineața, pe un drum pustiu.

Singură, cu gândurile mele pe care le țes ca pe un covor ce se întinde în spatele meu asemeni trenei uriașe a unei rochii de mireasă-prințesă. Îmi place să cred că aceia care-mi vor călca pe urme vor simți ceva din freamătul care i-a dat născare și vor deveni cumva mai buni; mai iubitori în orice caz, fiindcă știu ce am pus în canavaua covorului meu de gânduri.

—–

Imagine sugerată de o postare pe net:

Viața, ca un pahar plin cu apă care dă pe dinafară. Apa scursă nu e neapărat rea sau murdară, ci pur și simplu în plus; ceva de care nu mai am nevoie. Iau un șervețel curat și o șterg, zvânt și fundul paharului, pregătind astfel terenul pentru ce va să fie. Beau din ea și adaug, de la izvor, cantitatea lipsă. Și tot așa. Eliberare, vindecare, schimbare. Apă vie.

=====

Gelozia, bat-o vina!

Peșty e consemnat la moșie, să mansardeze casa. Dacă zidar am găsit (n-o să-i mai pronunț numele, că a devenit subiect sensibil de când l-am lăudat pe FB big grin), la izolat nu s-a mai băgat nimeni. Ce să-i faci, are lumea bani probabil.

Vorbim de câteva ori pe zi și-mi dă raportul asupra stadiului lucrărilor. Cu poze, să fie credibil. Adevărul e c-a făcut treabă bună (pentru un neprofesionist, dar asta rămâne doar între noi big grin). Azi, însă, mi-a trimis fotografii și cu micul lui dejun și prânzul, de parcă l-aș fi întrebat dacă nu cumva rabdă de foame pe-acolo. La rezervele pe care le are, și de-ar ajuna cinci zile pe săptămână și tot i-ar ajunge.

Întors acasă, pentru o după-amiază, mă ia pe după leuștean, cu un ton voit neafectat:

-Pozele cu mâncarea mea nu le-ai pus pe Facebook. Bine că i-ai pus pe câini și pe mâță…

-Le postez mâine, că azi n-am timp, îl asigur eu.

-Lasă, nu te mai obosi, că nu mai am loc de Mircea pe pagina ta.

Zidarul adică. Am promis că nu-i rostesc numele; nici n-am făcut-o; Peșty l-a rostit! Peșty, care, ca mai mereu, se găsește să gelozească pe cine nu trebuie. Sincer, nu cred că l-a deranjat faptul c-am spus că flăcăul ăla e frumos de pică, ci că-i harnic, chestie la care nu are voie nimeni să i-o ia înainte. Da, asta cred că e. Adică, nu cred, sunt sigură. big grin

Efectul fluturelui

Știți ce-i ăla, nu? Eu l-am aflat de la soră-mea. Să apelăm însă la prietena wiki: ”În teoria haosului, efectul fluturelui este sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Numele efectului, inventat de Edward Lorenz, este derivat din exemplul teoretic de formare a unui uragan care este condiționat de faptul dacă un fluture îndepărtat a bătut sau nu din aripi în urmă cu mai multe săptămâni.”

V-am lămurit deci. De ce v-am spus totuși despre asta?

—–

Dimineață, oprire scurtă la un magazin de cartier, să-mi fac aprovizionarea pentru serviciu: un baton energizant și o sticlă cu apă. În fața mea, o domnișoară care își cumpărase doi covrigi și un măr. Cred că mărul mi-a atras atenția, altfel nu-mi explic de ce am procedat așa. Scoate o hârtie de 50 de lei și i-o dă casieriței. Aia se scormonește în sertar ca să-i dea rest, dar constată că nu are mărunt.

Mă uit cu coada ochiului la cumpărătoare: înaltă, blondă, cu picioarele dezgolite până aproape de dunga chilotului, bronzate așa cum vara asta nu voi apuca să fiu; pielea e întinsă pe ea de stă să pocnească, semn nu neapărat de tinerețe, ci de grijă față de corpul ei; fața: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar agreabilă ca impresie generală. Nimic care să-mi suscite simpatia la urma urmei, fiindcă așa suntem noi femeile făcute: nu prea suportăm concurența, mai ales când ne dezavantajează din start. Cu atât mai puțin îmi explic gestul meu.

Casierița deja anulase bonul fetei și-l făcuse pe al meu. Plătesc, apoi mă trezesc întrebând, în timp ce indicam cu degetul covrigii și mărul fetei:

-Cât costă toate astea?

-3 lei 20, răspunde ea automat.

Scot suma respectivă din portmoneu, o pun pe tejghea și ies, lăsându-le pe alea două cu gura căscată.

Apoi mi-am bătut capul până când am ajuns la cabinet, încercând să înțeleg resortul gestului meu.

Nu sunt o zgârcită, dar nici nu arunc banii pe fereastră din simplul motiv că nu mă dau afară din casă. Nu obișnuiesc să dau bani cerșetorilor; dacă mă prind într-un moment bun, le dăruiesc ce am la îndemână: un corn, un fruct, un pachet de biscuiți sau altceva. Nu-s afiliată la vreo organizație sau vreun club dintr-ăla ai cărui membri, între două chefuri mostruoase, își spală păcatele ducând pachete cu haine vechi sau mâncăruri pe cale de a expira la căminele de bătrâni. Deci nu pot zice că-s vrun filantrop în fustă. Și totuși, văzând-o pe domnișoara aia (care, repet: nu-mi era simpatică din cale-afară), mi-am amintit de situații similare, în care, vânzătoarea, neavând mărunțiș ca să-mi dea rest de la o bancnotă, am fost nevoită să merg la serviciu fără ceva de-ale gurii. Poate mi-oi fi amintit și altele, dar în mod sigur gestul meu e și rezultatul lecturilor și filmelor din ultima vreme; alea așa-zis motivaționale, la care strâmbă din nas ”realiștii” amari (recte, scepticii) și mizantropii. Cele care te învață că dacă faci bine, primești bine și că orice faptă bună contribuie cu ceva la creșterea nivelului de conștiință al tuturor. C-o fi sau nu așa, îi las pe alții să judece, dar prefer să trăiesc într-o lume iluzorie, dar frumoasă, decât în una ”reală”, mânjită cu toate relele, țâfnele și răutățile.

Indigesta de marți

Fac acum o mărturisire: citesc (și) cărți despre spiritualitate. Da, despre spiritualitate, fiindcă suntem cu toții ființe spirituale. Nu credeți? Hai să luăm DEX-ul atunci. Spirit: ”…conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime”. Avem așa ceva? Avem, într-o măsură mai mică sau mai mare. Deci, am picat de acord în privința asta? Ok, mergem mai departe. Sadhguru, pe de altă parte, spune că din momentul în care omul începe să-și pună întrebări asupra naturii lui profunde, nu doar fizice, devine spiritual și doar prin preocuparea asta, nu neapărat prin rezultate. Să nu-mi ziceți că nu v-au încercat vreodată gânduri de genul: ”Cine sunt?”, ”De unde vin?”, ”Încotro mă îndrept?” etc.

Printre alții care se ocupă cu așa ceva, e un tip numit Bruce (ce-mi mai place mie numele ăsta!) Lipton (și ăsta-mi place, ca băutoare înrăită de ceai). Și ce spune el în ”Luna de miere”? Că suntem niște proști, dar că lucrul ăsta se poate remedia. Nu sunt eu de acord cu tot ce zice el, dar unele afirmații de-ale lui sunt atât de pline de bun simț că ar fi păcat să le trec cu vederea.

Deci, Mister Lipton începe prin a ne face să ne amintim cum eram când ne îndrăgosteam lulea de cineva și când deveneam cea mai bună variantă a noastră din punct de vedere morfologic și fiziologic.

1. Sănătoși, că n-aveam timp sau chef să ne îmbolnăvim, fiind atâtea lucruri minunate de experimentat alături de cel drag.

2. Plini de energie, fiind în stare să facem dragoste ore în șir, fără să ne gândim la mâncare sau somn.

3. Viața ni se părea atât de frumoasă încât abia așteptam o nouă zi pe care s-o trăim cu încântare și bucurie.

Ne atrage apoi atenția că toate lucrurile astea noi le-am creat și că, dacă am reușit măcar o dată să o facem, putem folosi rețeta și în continuare, și în alte domenii, nu doar în cel al iubirii.

Viața noastră e condusă în mare parte de minte, aceasta interfață dintre ambient și biologicul nostru. Mă rog, la unii, e ghidată și de suflet, dar pe ăia-i lăsăm în pace, că se descurcă de obicei mai bine decât ”mintoșii”. Necazul este însă că mintea noastră conștientă funcționează doar 5% din timp, restul de 95% aparținând subconștientului (inconștientului, în terminologia europeană). Mintea conștientă nu este altceva decât suma gândurilor și aspirațiilor noastre. Ea e responsabiă deci cu ”luna de miere” a vieții noastre. Subconștientul însă este cel care-i pune capăt în cele mai multe cazuri.

Subconștientul este, însă, doar o suită de programe ajunse acolo nu întotdeauna din voința noastră. Suntem programați încă din viața intrauterină de gândurile, concepțiile și trăirile mamei, apoi zi de zi, toată viața, de către părinți, profesori, prieteni, rude, inamici, vecini, gura lumii, mass media ș.a.m.d. Partea asta de minte nu e decât un imens aparat de înregistrare, dar, deși ”nu e nimeni acolo” căruia să i ne adresăm, dictează aproape 95% din acțiunile unui om.

Cum procedăm atunci?

Păi, dacă am putea, să folosim mai mult mintea conștientă decât să lăsăm subconștientul să preia conducerea; vai, dar asta-i cam greuț; trebuie exerciții de meditație, de conștientizare, alea-alea, ori noi avem de gândit asupra atâtor lucruri, că numai de asta n-avem timp. A doua soluție este însă mai simplă: reprogramarea subconștientului; eliminarea programelor din el care ne sabotează fericirea. Asta se poate face în trei feluri. Fie prin repetarea constantă a noilor programe pe care să i le implementăm (Repetitio este mater studiorum!), fie prin autohipnoză (tot un soi de repetiție, dar cu creierul adus în faza tetha, cea mai receptivă față de sugestii; nici asta nu e așa de greu; putem folosi două momente ale zilei în care creierul nostru este în mod natural în această stare, și anume: când suntem pe cale de a ne trezi din somn și când suntem cât pe ce să adormim; e starea aceea a creierului în care realul se amestecă cu irealul; nu visăm, dar nici treji nu suntem; ca stare, o putem compara cu acele momente din timpul zilei când ne decuplăm de la realitate și privim în gol, cu mintea liberă de gânduri) sau prin proceduri specializate de învățare rapidă, ori noi suntem prea săraci pentru achiziționarea a tot felul de programe de genul ăsta. Rămân deci celelalte două, care sunt la îndemâna oricui.

Ca să înțelegem mai bine despre ce e vorba, voi încerca să dau un exemplu.

Te-ai născut într-o familie corodată pe dinăuntru de nevoi și griji. I-ai auzit pe părinți frământându-se cu problemele lor, lamentându-se nu de puține ori că sunt lipsiți de noroc sau câte și mai câte. Crești cu oamenii ăștia în casă. Ajungi la școală. Nu ești printre cei mai bine îmbrăcați copii din clasă și nici n-ai la pachet zilnic icre de Manciuria, vită Kobe sau somon fume, motiv din care colegii te fac, câteodată, sărăntoc sau mai știu eu cum. I-ai auzit pe ai tăi zicându-ți, la nervi, chestii ”drăguțe” de genul: ”N-o să-ți găsești niciodată pe cineva mai de doamne-ajută cu atitudinea asta!” sau ”Nu ești frumos/frumoasă, ca să răzbești cu asta în viață, așa că pune-te cu burta pe carte dacă vrei să se aleagă ceva de tine” ș.a. Ei, și astfel programat, îți pică cu tronc cineva, că inima nu știe de-astea. La început, când vâlvătaia e mare, spre surprinderea ta, lucrurile merg bine. Ai sănătate, putere, entuziasm și planuri de viitor. Toate astea țin de mintea conștientă. Apoi, însă, te iei cu altele și uiți să mai conștientizezi ce trăiești. Atunci preia conducerea subconștientul, banda aia de casetofon care-ți repetă întruna ”drăgălășeniile” pe care ți le-au spus și repetat până atunci atâția care ți-au ”dorit binele”. E începutul sfârșitului. Din acel moment, ”Gura nu-ți mai tace/ Iarba nu-ți mai place”. Se reinstaurează neîncrederea în tine, ba o mai răsfrângi și asupra partenerului. Ți-ai amintit deodată că tu nu ești menit să ai noroc, iar dacă ființa aia a văzut ceva în tine, sigur s-a înșelat sau n-o prea ajută mintea și/sau e mai disperată și dornică de iubire ca tine. Așa că, pentru a-i scuti pe toți de suferință, pui capăt sau lași ca sentimentul ăla să se ofilească și prăfuiască precum o buruiană, la umbră. Și mergi mai departe. Dacă ai noroc (dar inevitabil îți vei reaminti la un moment dat că ești nenorocos din născare), îți găsești alt partener cu care o iei de la capăt, doar pentru a repeta schema de mai sus, fiindcă e previzibil că așa se va întâmpla dacă nu încerci să schimbi ceva în tine. Și astfel un basm care s-ar putea încheia cu tradiționalul ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” devine o poveste tristă, cu final deprimant: ”Și și-au dus singuri tristețea și neîmplinirea până când li s-au sfârșit zilele”.

Exemplul meu e din sfera sentimentală, dar se poate aplica în oricare alt domeniu al vieții: carieră, hobby-uri, viață socială etc. E o sugestie care merită încercată. Măcar nu-ți vei spune cândva că ai cedat prea ușor și nu te-ai străduit mai mult. Fericirea nu ți-e dată conform unui algoritm stabilit de o instanță superioară, ci se construiește pas cu pas. Te provoc: Îndrăznește! happy

Povești pe care mi le spun… la prânz

Ieri, Coana Mare avea chef de povești. M-a prins într-unul din rarele momente libere și de receptivitate, așa că am ascultat-o. Mi-a descris cu lux de amănunte, uneori lăcrimând discret, copilăria ei.

Moții, după cum se știe, nu-s prea înclinați spre dulcegării și introspecții filozofice. Au viață prea grea pentru asta, iar sărăcia de la suprafața zonei care stă ca o plăcintă peste un munte de aur nu le-a dat răgaz să-și cultive din cale afară sensibilitatea. Plus că erau și vremurile aspre pe atunci.

Deci, Buna mea s-a măritat imediat după ce a devenit nubilă, conform obiceiului locului. La scurt timp, a început să înșire copiii ca mărgelele pe ață. O fată, apoi alta, după care, un flăcău, iar două fete ș.a.m.d. În total, unsprezece bucăți (o echipă de fotbal), dintre care au supraviețuit, ca prin minune, zece. Mama a fost a doua în ordinea numerelor de pe tricouri. După primul an de școală, și ăla făcut cu întreruperi, bunicii au dat-o slugă la o rudă mai bogată. Acuma, să nu vă închipuiți că ”bogat” înseamnă conac, grajdiuri de cai și terenuri cât vezi cu ochii, ci doar un acoperiș deasupra capului, doi porci și vreo 15 găini în bătătură, două-trei vaci, o duzină de oi și câteva petece de pășune. Dar se chema că aveau după ce bea apă; și de muncit aveau, că din mica lor avere trebuiau să se întrețină tot anul, așa că o mână de lucru în plus nu le prisosea. Doar că ”mâna” asta avea nevoie și ea de mâncare  măcar cât să se țină pe picioare ca să poată duce vacile și oile la păscut, să le mulgă, să le adape și să le închidă în țarcuri. Porția mamei, și aia, aruncată în silă, era așa: o bucată de slănină cât o jumătate de cutie de chibrituri, o ceapă și o felie de pâine, nici aia prea groasă, să n-o moleșească. Cu asta trăia întreaga zi, până când se întorcea acasă. Cina: veșnica mămăligă cu lapte sau, în zilele bune, o zeamă lungă, din care stăpânii pescuiau și cea mai mică umbră de carne, ei rămânându-i restul.

A avut și perioade mai bune, dar rar de tot. Una a fost când l-a asistat pe bunicul ei matern în ultimul lui an de viață. I-a fost infirmieră, fată în casă și prietenă de suflet. După moartea lui, însă, a reînceput periplul ei pe la mătuși și unchi mai înstăriți. A învățat să scrie și să citească de la vecina unuia dintre aceștia, o profesoară cu un handicap motor, pe care o ajuta, în momentele ei libere, la treburile casnice în schimbul unui blid de mâncare și a lecțiilor sporadice, așa că nu-i de mirare că scrisul mamei e ciudat de tot (majuscule în mijlocul cuvintelor, litere de tipar amestecate cu cele de mână, care mai mici, care mai mari, așa cum i-au rămas în memorie) iar cu socotitul are și acum probleme, deși, după ce m-am mai înălțat eu, și-a ”completat” studiile, la seral. E nevoie să vă spun cine îi citea lecțiile, ea doar memorându-le? Și acum mă mir cum de a fost promovată de la un an la altul, de a apucat și ea să-și facă cele șapte (atâtea erau pe atunci) clase obligatorii.

Revenim însă. Pe la 14 ani, s-a îndurat sora ei mai mare, ajunsă la oraș, și a luat-o la ea, angajând-o ajutor de bucătar la o cantină. Acolo l-a cunoscut pe tata și s-au luat după nici o lună de curte făcută cu stângăcie, fiindcă nici el nu era cu mult mai răsărit ca ea. Rămas orfan de mamă de la 2 ani, s-a ales cu o mașteră oligofrenă (n-o zic cu răutate, femeia chiar era săracă cu duhul) care s-a purtat rezonabil cu cei trei copii ai soțului până când i-a avut pe ai ei, moment din care instictul matern amestecat cu puținăciunea minții, plus sfaturile unei mame de-a dreptul diabolice au făcut-o să le trateze în așa fel pe vlăstarele din prima căsătorie a soțului încât aceștia au sfârșit prin a fugi în lume, pe rând. Tata a făcut-o la 7 ani. A reușit cumva să ajungă din apropierea Devei, tocmai la Mediaș, unde era sora lui, proaspăt căsătorită. Nu vă mai povestesc ce a urmat, că v-aș băga de tot în depresie.

Pe scurt, iată-i pe cei doi (ea, 15 ani și școală mai deloc; el, 19 ani, cam în aceeași situație, dar animat de o ambiție ieșită din comun) pornind-o în viață, nu de la lingură și furculiță, cum se spune, ci chiar de la nimic. În condițiile astea mi-am făcut eu apariția în lume, rod al unor părinți-copii care nu știuseră ce e iubirea familială și nici nu prea aveau de la cine o învăța. Drept pentru care nici n-au prea practicat-o cu mine. Asta, când locuiam cu ei, fiindcă de la 6 luni și până la 7 ani am stat aproape fără întrerupere la ”ăi bătrâni”. Pe bunică-mea, cel puțin, nu mi-o amintesc deloc cum o descrie mama, adică o femeie rece, aproape nepăsătoare față de copiii ei și dură cât cuprinde.

-Nu știu ce să zic, mamă, dar cu mine Buna s-a purtat întotdeauna bine, afectuos…

-Pe tine te-a iubit, nu ca pe noi. De când i te-am pus în brațe, că de-aia te-a și alăptat; tu, la un sân, Traian (ăsta-i cel mai tânăr unchi al meu), la altul. Chiar nu știu de ce te îndrăgea atât…

”Cum de ce, femeie!?” îmi vine să-i urlu. ”Sunt fiica ta! Măcar în ochii tăi ar trebui să fiu cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai cuminte…” Nu-i spun nimic. Oricum e târziu…

Din oameni care n-au știut ce este sau cum să-și manifeste iubirea față de progeniturile lor, cum ați vrea să devin, la rândul meu, părintele pe care mi l-am visat întreaga copilărie!? Iubirea se și învață, dar în mare parte se moștenește. Bine, pot da vina pe lipsa timpului (mereu aveam de dat examene, de făcut naveta sau de lucrat în ture 12 cu 24, plus treburile casnice, plus altele și altele), pe greutatea vremurilor în care a pune ceva de mâncare pe masa copiilor era un adevărat act de iscusință, eroism, răbdare, umilință și lingușiri în fața vânzătoarelor, dar n-o să pic în capcana asta. Pur și simplu nu am știut să-i iubesc așa cum ar fi meritat. Am făcut-o altfel, mai mult ca o lupoaică, nu ca o cloșcă ce aș fi vrut să fiu. Plus că… ei bine, mărturisirea asta poate că n-ar trebui s-o fac, dar wtf, e blogul meu, scriu ce vreau eu.

Probabil că lipsa dragostei părintești (mă rog, nu neapărat lipsa, dar reținerea sau nepriceperea lor în a mi-o arăta) m-a făcut să jinduiesc întreaga viață să fi iubită; și protejată; să mi se poarte de grijă, să fiu dezmierdată sau chiar răsfățată, deși mă descurc destul de bine și de una singură. Dar m-a învățat și independența; refuzul de a atârna,  material sau social, de cineva; gânditul cu capul propriu; descurcatul pe propriile speze. Extremele astea însă nu prea se împacă bine una cu alta, așa că uneori nici eu nu știu ce-i cu mine; cum ar știi alții?!

De fiecare dată când am fost trădată sau părăsită de vreun băiat, m-a durut mai mult decât pe altele, fiindcă a trebuit să-mi duc dorul și obida singură. Și nu doar pe a mea, ci și pe cea a părinților mei cu cămine de pripas; probabil și pe a bunicilor din Țara Moților, nedeprinși cu ”răzgâielile parentale”; poate că și pe a străbunilor mei ș.a.m.d. De fiecare dată când cineva drag mi-a întors spatele, am fost nevoită să-mi pun singură pachețelul cu mâncare pentru școală, să-mi închei, fără ajutorul cuiva, contorsionându-mă, nasturii de la spate ai uniformei, să-mi împletesc cum mă pricepeam codițe strâmbe, să-mi fac jucării din pietricele, cioburi de oglindă, surcele și cârpe, să-mi spun singură povești seara la culcare și să-mi cânt în gând până când adormeam.

Se poate trăi și așa…

Promisiuni

-Bună ziua! V-am sunat ca să vă amintesc de lansarea de mâine. Veniți?
Nu-l cunosc pe autorul cărții, dar tema ei pare interesantă; ceva cu blestemele nației române; având în vedere însă gusturile literare ale celei care mi-a trimis invitația, am încredere că voi petrece două ore – cât mi-am propus să stau acolo – cu folos.
-Păi, dacă am promis, sigur că vin. La ora 18, nu?
-Nu. E la 17, mă corectează ea.
-Aha, da. La ”Palatul Culturii”, dacă am reținut bine.
Nu știu ce-mi venise cu Palatul ăsta, unde nu prea aveau loc lansări de carte. Citisem probabil ceva despre el în ultimul timp. Sau mă gândisem că acolo, în Sala Oglinzilor, i-aș da drumul în lume viitorului meu roman, deși m-am cam lăsat de sportul ăsta care îți adună în ”tribună” doar prietenii, rudele, câțiva scriitori sau critici și obișnuiții pișcotari.
-Ah, nuuu. La Biblioteca Județeană, etajul al treilea, sala de lectură…
Vă dați seama cam câtă încredere puteți avea în mine când mă invitați undeva. Poate că de aceea, când pregătesc vreo ieșire din oraș sau din țară, îmi fac bagajul cu câteva săptămâni înainte, îmi notez, cu majuscule, numele orașului și înroșesc data în calendar pentru a fi sigură că ajung la (să zicem) Belgrad și nu la Sarajevo, pe 25 mai și nu de Ziua Copilului. Dar de mers, merg. Sănătoasă sau abia ținându-mă pe picioare, singură sau însoțită, veselă sau nu prea. Că-mi țin cuvântul de obicei. De-aia nici nu prea promit…
Am puține calități, dar la alea țin ca la ochii din cap. Deh, metehne de fată săracă… Una este respectarea cuvântului dat. Alta este comportamentul onest față de oamenii care sunt corecți cu mine. Nici pe ceilalți nu obișnuiesc să-i duc cu zăhărelul sau cu preșul, să le vând brașoave sau gogoși, dar se mai întâmplă să ”cosmetizez” o țâră adevărul.
Sunt mai degrabă bleagă. Sau nu vreau să-mi risipesc orzul pe gâște. Nu știu. Știu doar că nu obișnuiesc să mă răzbun, deși mi s-a întâmplat uneori să-mi plătesc ”datoriile”. Am făcut-o atunci atât de urât încât m-am îngrozit de ce zăcea în mine (deh, Legea compensațiilor; la câtă blegoșenie dețin, un pic de scorpioșenie echilibrează lucrurile) și am decis că în situații de genul ăsta mai bine rămân cu onoarea ”nereperată” decât să mai recurg la așa ceva. Poate și pentru că am constatat că în majoritatea cazurilor când mi s-a făcut rău cu bună știință, celălalt și-a primit (să zicem) pedeapsa înzecit; nu i-au fost boii acasă mult timp; i s-au înecat corăbiile; și-a arborat drapelul în bernă; i-au mers toate de-a-ndoaselea; altfel spus: a sfeclit-o.
”Justiția divină”, ar spune credincioșii. ”Karma”, ar afirma orientalii. Eu cred că e vorba doar de energii la urma urmei. Legea atracțiilor. (Hai că v-am înnebunit cu atâte legi și postulate!) Faci rău, primești rău. Așa că de ce să-mi încarc eu conștința încercând să ”i-o plătesc”!?
Nu e fatalism mioritic, ci doar o constatare care se impune.
Așa că, dacă mă invitați vreodată undeva, aveți grijă să mă sunați cu o zi înainte și să precizați din nou locul și ora unde vreți să ne vedem, fiindcă de venit eu oricum vin dacă am promis. Doar că nu se știe unde și când.

Părerologie – continuare

Rugați-vă să-mi treacă mai repede întinderea asta musculară, altfel tot într-o filozofie ieftină vă țin!

Azi, despre mândrie, tot cu ajutorul lui taica Hawkins. Pe puncte:

1. Este un sentiment negativ, nu opusul lui, așa cum pare la prima vedere.

2. Este lipsită de iubire —> fundamental distrugătoare.

3. Poate lua diverse înfățișări: supraevaluare, negare, a face pe martirul, a fi cu gura mare, arogant, lăudăros, plin de sine, excesiv de competitiv, disprețuitor, egocentric, vanitos, snob, pios, bigot, neiertător, răsfățat, rigid în opinii, infatuat. În formele ei mai blânde, denotă îngustime de minte.

4. Sentimentul arogant cum că deținem toate răspunsurile sau că adevărul nostru e mai autentic decât al altora blochează dezvoltarea spirituală și evoluția unei persoane.

5. Forme de mândrie: orgoliu intelectual, orgoliu spiritual și – cel mai periculos dintre toate – cel religios. Subclase: mândria de a face parte dintr-o anumită familie sau că avem o anumită naționalitate sau că aparținem unui anume segment profesional ( ex: unii medici care se cred mici dumnezei ) sau că deținem anumite proprietăți sau iluzia că anumite persoane ne aparțin și că le putem hotărî viitorul prin atitudinea noastră ș.a.m.d.

6. Mândria denotă vulnerabilitate; presupune întotdeauna că există o incertitudine care trebuie îndepărtată. Asta poate că nici nu e ceva rău, doar că are drept consecință reacția celorlalți, care va fi una de atac exact în zona unde te simți vulnerabil. Nasol!

7. O persoană mândră se află tot timpul în defensivă din cauza vulnerabilității date de infatuare și negare (care derivă din frică, chiar dacă nu o recunoaștem).

Gata, ajunge pentru azi. Ar mai fi de discutat și asupra altor aspecte, cum ar fi apatia, teama, suferința, mânia, dorința, teama, curajul, dar mai sunt zile, că n-au intrat în sac.

Părerologie

În ”nemernicia” lui, Băsescu a rostit câteva vorbe memorabile. Ca, de pildă, acestea, referitoare la convingerile noastre: ”Doar boul este consecvent în opiniile lui”. Trec peste faptul că sintagma nu-i aparține, ci este a lui Nicolae Iorga, și recunosc că atitudinea asta nu este dovadă de inconsecvență, cum ar părea la o privire superficială, ci de înțelepciune. Realitatea se schimbă necontenit și ar fi o infatuare vecină cu prostia să ținem la opiniile noastre – chiar și atunci când au fost declarate public, cu siguranța deținătorului adevărului absolut – atunci când datele problemei se schimbă. Dar mai bine decât mine o spune David R. Hawkins:
”Dacă nu adoptăm o atitudine trufașă față de opiniile noastre, suntem liberi să ni le schimbăm. De câte ori nu ne-am aflat în situația de a ne simți obligați să facem ceva ce nu ne doream din cauză că am adoptat în mod necugetat o atitudine orgolioasă în privința opiniilor noastre? Adesea am fi dorit să ne fi putut răzgândi sau să fi ales o altă direcție de acțiune, însă ne-am trezit fără opțiuni din cauza atitudinii noastre orgolioase.” Concluzia? Tot lui îi aparține: ”Examinându-ne viața retrospectiv, vom vedea că fiecare greșeală de a noastră s-a bazat pe o opinie.”
S-o luăm altfel, aplicat cum s-ar spune.
La un moment dat, bazându-te pe niște opinii (care de cele mai multe ori nu-ți aparțin, ele fiindu-ți inoculate de alții, mintea fiind doar o aglomerare de date obținute prin cele cinci simțuri, nedefinindu-te pe tine ca om, tu fiind mult mai mult decât atât), iei o decizie. La prima vedere, pare bună. Poate că așa și este la modul abstract, doar că nu întrunești condițiile ca ea să fie și realizabilă; sau ești defazat ca timp față de obiectul ei; sau pur și simplu nu ți se potrivește; nu detaliez, că ne apucă noaptea povestind.
Pornești cu entuziasm la realizarea ei, implicând în asta și persoane de care ești legat într-un fel sau altul, fiindcă orice schimbare în viața ta presupune și una în a lor, cât de mică… Trece timpul și constați că ai ajuns într-un punct mort, din care nu mai poți înainta oricât ai săpa cu ghearele și cu dinții în zidul din fața ta. Ești nefericit, că nu ai vână de masochist în tine, să te bucuri când ți-e rău. Fericite nu sunt nici persoanele pe care decizia ta le-a afectat. Soluția, pe cât de simplă, pe atât de greu de pus în practică, e doar una: să recunoști cinstit că decizia ta nu a fost bună (nu e nevoie să-ți pui țărână în cap în piața publică; e suficient să recunoști asta în forul interior și să acționezi în consecință) și să regândești totul, găsind o soluție care să te scoată și pe tine, și pe ele, din umbra în care v-a împins decizia ta bazată pe opinia care părea atât de bună la început. Doar că pentru asta e nevoie de sinceritate față de tine, de curaj și de suflet, lucruri cu care nu mulți se pot lăuda… Spuneți drept, câți oameni de felul acesta cunoașteți voi? Eu îi pot număra pe degetele unei mâini, și nu le-aș epuiza pe toate, dar în fața lor mă înclin până la pământ, scoțându-mi o pălărie imaginară.

Înainte și după

Mda, nici pe FB nu mai poți scrie orice fără să rănești sensibilitatea unuia sau altuia. Oameni pe care nu-i cunoști în realitate, dar despre care ai început să știi, din postările lor, câte ceva, s-ar putea simți ”atinși” de unele observații de-ale tale, așa că mai bine te abții. Ce noroc totuși că aproape mi-am omorât blogul. Am unde să-mi vărs gândurile care altfel ar rămâne nerostite și s-ar pierde sau dilua în realitatea continuă în care ne risipim viața.

De pildă, fotoșoparea pozelor. Strașnic de profund subiect, nu? Ei bine, într-un fel, da, fiindcă arată ceva despre cei (mai ales cele) care o practică. Neîncredere în sine, nemulțumire cronică, dorința de a cultiva o imagine ideală, înfrumusețată. De ce? Poate din orgoliu sau din dorința de a provoca invidie sau de a arăta cuiva ce a ”pierdut” părăsindu-te sau altcuiva ce ar câștiga dacă ai fi a lui… Cochetărie feminină deșartă.

Bun, că la așa ceva apelează cele trecute de o anumită vârstă, pe chipurile cărora se văd toate tristețile, neîmplinirile, crispările, trădările, nopțile franjurate de gânduri, ar mai fi de înțeles, deși nu știu ce ar câștiga retușându-și pozele; odată și odată tot vine momentul adevărului, atunci când, pus față în față cu frumusețea la care se aștepta, pretendentul ar lua-o la fugă fără să stea pe gânduri. Când văd însă așa ceva la femeile tinere, care oricum au expresii proaspete și frumoase, mă întreb ce e totuși în neregulă cu ele.

Ridurile, sunt, până la urmă, urmele lăsate de chipurile noastre de trăirile pe care le-am avut până acum. Ne-am chinuit pentru ele, de ce le-am șterge doar de dragul de a arăta lumii o față incertă, în care nu-ți dai seama dacă persoana respectivă râde sau plânge, dacă e fericită sau cu sentimentele în bernă.

Și-acum, dezvăluiri din culise!

Am pus pe FB două fotografii recente de-ale mele. Una, fără nicio modificare; cealaltă, fotoșopată discret. Subliniez: DISCRET, fiindcă nici măcar de dragul unei demonstrații nu mi-aș sluți fața. Mai întâi, i-am aplicat un ”Smart Blur”, care voalează puțin trăsăturile feței, ascunzând micile imperfecțiuni. Apoi am folosit ”Brush”, în zonele insuficient acoperite. Asta este o fotoșopare (repet) discretă; totuși, cine e atent o va depista. Să vă zic cum? Pur și simplu descărcați fotografia respectivă, apoi măriți-o! Veți observa cu ușurință că zonele prelucrate nu au acele grăunțe mărunte care apar în restul ei, rod al descompunerii imaginii prin dilatarea ei.

Și acum aștept represaliile din partea celor care se simt vizați (vizate, mai exact). big grin