Silavaracald

Miercure răsucită şi încolăcită ca un şarpe ce-şi digeră hrana, la soare.

La prima oră, înlocuiesc gimnastica de dimineaţă cu un dans îndrăcit, cu mopul în braţe, încercând să înlătur dezastrul făcut de mini-teckeli în timpul nopţii. Prepar rapid un sandviş pentru Ziurelul, arunc într-un vas câteva grăunţe pentru câini, îi recuperez pe năzdrăvani de prin curte şi-i închid în ţarcul lor.

Drum matinal, cu elevul nostru ambulant, la şcoală, cu un trenci (al meu? al altcuiva, care l-a uitat pe cuierul nostru? cine să mai ştie?… ) tras rapid peste pijama. Păr pieptănat cu degetele şi prins  în creştet, ca al spălătoreselor lui Toulouse-Lautrec. Lălăieli şi zbânţuieli din cap, în ritmul TNT-ului AC/DC-ilor (Pe ăştia i-a văzut maică-ta în concert la Bucureşti! îl informez pe puştiul care bâţâie din cap ca băgat în priză, pe bancheta din spate).

Întoarcere în trombă, să n-o fac să aştepte în faţa porţii pe femeia care mă ajută la curăţenie din când în când. Roboteală cot la cot cu ea, fiindcă nu reuşesc nicicum să mă simt o adevărată doamnă, o aristocrată, una de-aia care-şi face unghiuţele în timp ce “domestica” îşi rupe spinarea ştergând praful de sub pat. Cred că nici n-o să învăţ asta vreodată, singurul meu sânge albastru fiind cel care-mi irigă emisferele cerebrale eventual…

La 9,30 realizez brusc că într-o jumătate de oră ar trebui să fiu la teatru, aşa că mă igienizez sumar, îmi pun pantalonii de ieri, în ideea că dacă-mi schimb bluza n-o să se observe că e a treia zi la rând când îi port. Iau una la întâmplare, ştiut fiind că negrul se asortează cu orice, cu excepţia lui însuşi (chiar aşa, aţi observat câte milioane de nuanţe are el? mai ales când eşti în întârziere, la o petrecere, iar tu ţi-ai făcut planul că dacă-ţi pui sacoul acela negru de mătase mată peste “micuţa rochie neagră care nu trebuie să lipsească din garderoba niciunei femei”, o să fii ok, ca să se dovedească apoi că nu se potrivesc de niciun fel, unul bătând spre gri iar altul spre maro). Ajung la timp la teatru, mă învârt pe-acolo vreo două ore, urcând şi coborând etaje, ba la Resurse Umane, ba la Securitatea Muncii, ba la Contabilitate şi apoi din nou în cabina care ţine loc de cabinet, încercând să aranjez chestii care nu prea se leagă.

Fug apoi la bancă, să-i plătesc asigurarea Peştişorului. Îmi intră os prin os stând la coadă, după toţi fugiţii de-acasă, fiindcă se pare că azi e ziua când li se dă voie pensionarilor să iasă în oraş şi să plătească facturi (ale lor, ale vecinilor, nepoţilor, cunoştinţelor, amicilor, duşmanilor). Ajunsă la ghişeu, constat că-mi lipseşte un formular, şi anume cel-fără-de-care-nu-se-poate, fiindcă “trebuie să ne rămână şi nouă un exemplar, doamnă”. Îl informez telefonic pe destinatarul poliţei că “s-a rezolvat, nu se poate”, apoi dau o raită pe la bibliotecă, să schimb cărţile.

Mă întorc în viteză acasă fiindcă mă roade stomacul de foame şi dau gata o porţie mare de pilaf cu cabanos fript, “asezonată” cu o salată asortată în care am scăpat cam mult usturoi, motiv din care o să clenfănesc gumă de mestecat toată după amiaza. Urc din nou în maşină şi o întind la cabinet, nu înainte de a face o haltă de aprovizionare fiindcă azi dimineaţă a trebuit să mă împrumut de pâine de la soră-mea, altfel n-aveam ce-i da de mâncare Ziurelului.

Orele de consultaţie trec ca în vis (mai o cistită, mai o colită, câte-o “răceală” -nu cu corona virus, că n-avem noi faţă de chestii de-astea princiare), iar eu mă simt din ce în ce mai rău. Orezul de la prânz se răscoală în mine şi dă să facă cale întoarsă, apoi se răzgândeşte şi o ia din nou la vale, dar ceva nu-i place, aşa că se reîntoarce la punctul de pornire şi tot aşa. Ajung acasă mai mult verde la faţă. Mi-e frig (afară-s 12 grade, în casă doar cu puţin mai multe, că s-a aerisit întreaga zi; sau poate e doar o impresie… oare numai mie mi se pare că o locuinţă perfect dereticată e mai rece decât una “normală”?), aşa că iau un halat de molton pe mine, îmi trag pătura peste genunchi şi încerc să mă relaxez cu prima dintre cărţile luate azi de la bibliotecă (Darul unei zile – Anna Gavada), una dintr-alea care-ţi creează impresia că eşti al naibii de iute la citit fiindcă literele au caractere mari iar rândurile îs aerisite; şi nici ca număr de pagini nu te dă pe spate. Cu toate astea, după nici cinci minute mi se taie filmul şi mă aud… MĂ AUD, fraţilor, susurând a sforăit. Chestia asta mă intrigă dar şi binedispune în acelaşi timp, aşa că pun pariu că afişez în timpul ăsta un zâmbet tâmp de mai mare frumuseţea. Dorm şi-s trează în acelaşi timp, zicându-mi întruna că dacă nu mă scol, la noapte am pus-o, aşa că reuşesc până la urmă să mă extrag din coma asta superficială, taman la timp ca să simt că mi-e foame. Mi-a dispărut ca prin minune tot răul ăla care m-a străjuit întreaga după-amiază, aşa că merg la bucătărie şi-mi fac două sandvişuri cu ce găsesc prin frigider, cărora le pun capac apoi cu un pic de pâine cu unt şi miere. Aşa, să fie, la o adică! Adică, să ştiu măcar de la ce mi-e rău. Şi, ca să nu mai am niciun dubiu, închei -triumfal- cu o bere fără alcool, că tot am citit eu undeva, azi, că-i cel mai bun leac contra osteoporozei (sic!) (doamne, ce le mai puiază mintea unora! )

Iar acum stau şi scriu, cu căţelandrii încolăciţi la picioarele mele, făcându-mi curaj să mă ridic şi să le dau de mâncare, că le chiorăie maţele de nu-mi pot auzi nici gândurile… poate că de-aia am scris aşa de mult, prost şi fără rost.