Silavaracald

Pe scurt: de dimineaţă, am încărcat maşina la maximum, aşa că Lili abia a mai avut loc la mine în braţe, iar eu stăteam căţărată cu picioarele pe un ţap; de-adevăratelea, adică împuşcat de cineva în urmă cu o zi şi pe care l-am dus la ţară ca să-l împărţim oamenilor care ne mai ajută cu una, cu alta. Ajunşi acolo, m-am apucat de şmotru, aşa cum rareori apuc să fac acasă. Trecem şi peste asta, pentru că unul dintre motivele pentru care am cumpărat căsuţa aia a fost şi ăsta: să fac o ţâră de mişcare în aer liber, nu doar să stau cocoşată deasupra laptopului.

Momentul cel mai spectaculos a fost însă aducerea sobei de gătit. Am cumpărat-o de la o firmă din Mediaş specializată în chestii de-astea superperformante. Am dat pe ea o sacoşă de bani, dar la ţară  ustensila de gătit e unul dintre lucrurile care-ţi pot face viaţa un iad dacă nu e aleasă ca lumea. Deci, închipuiţi-vă că au trebuit nu mai puţin de şase bărbaţi ca s-o urnească din loc. Au venit cu trei maşini şi un motostivuitor care le-a folosit exact ca un bisturiu pentru amestecatul în rântaş. Probabil că nu credeţi. Ia uitaţi-vă puţin la poze!

Ei, este că n-am minţit?

Motostivuitorul ăla a fost primul care s-a împotmolit în pământul ud amestecat cu pietriş. După care s-au aşezat oamenii la sfat, ocazie cu care s-au conturat două tabere: băştinaşii, adepţii metodei cu bârnele, şi medieşenii, care considerau că pot muta monstrul ăla cu ajutorul chingilor. Au avut câştig de cauză primii, motiv pentru care au început să se uzmească cu dihania aia de fontă şi ceramică, mişcând-o cel mult un sfert de metru pe repriză. Pentru că e cea mai grea alcătuire pe care am văzut-o vreodată concentrată într-un volum atât de mic! Iar fonta… ştiutorii o cunosc cât e de casantă dacă nu te porţi ca lumea cu ea.

Ce mai, soba asta e făcută ca s-o aşezi pe o platformă de beton, după care să începi a construi casa în jurul ei! Cel puţin peştişorul aşa crede!

În cele din urmă, după ce şi-au rupt spinările cu toţii, iat-o pusă la colţ, adică acolo unde-i e locul.

Casele de vacanţă sunt sparte destul de des, de către pierd-vară din zonă. Poate mi-ar lua paturile, poate frigiderul, poate vreo masă sau câteva scaune, dar sunt convinsă că de soba asta n-or să se atingă, că au şi hoţii simţul autoconservării.

La final, s-au aşezat care pe unde au apucat, cu câte o bere în mână şi au început să schimbe impresii. “Comanda-i scumpă!” zice Dorel, sfătosul grupului de localnici. “Aşa-i şi la pădure, cu buştenii ăi grei. Dacă nu-i unu´ cu cap care să dea ordinele, şi pe care să-l asculte tăţi, vai de curu´ lor” “Nu-i chiar aşa!” îl încontrează unul dintre medieşeni, un tânăr înalt şi subţire ca varga, pe care mai degrabă l-ai vedea în spatele unui computer decât cu spinarea la bătaie. “Nu tot omu-i la fel. Degeaba dai comanda, că unul ridică cu o forţă, altul cu alta…” Ca întotdeauna în situaţii de genul ăsta, adevărul e pe undeva la mijloc.

În concluzie, am sobă meseriaşă, antifurt. Restul l-oi povesti altă dată, că acum abia mai am putere să apăs pe taste, iar mâine îmi prevăd o febră musculară ca la carte.