Silavaracald

Cineva îmi cotrobăie prin somnul de dimineață. Nu oboseala mă face să mai zăbovesc în pat la ora când, acasă, eram deja turată în treburile zilei, ci căldura lui, salteaua moale și conștientizarea -chiar și așa, prin aburii visului- că e ultima zi de concediu pe anul acesta. Da, știu că voi mai avea zile libere de acum și până la sfârșitul anului, dar niciodată atât de lipsite de griji, dead-line-uri și must to do.

Rămân cu ochii închiși, deși mi s-au deschis deja în interior; îmi place să bănuiesc ce face cel care a deschis ușa și se mișcă încetișor pe lângă sobă: aeristește burlanul, ca apoi să poată aprinde focul. Bărbatul cavernelor și femeia lui! Asta suntem acum. Așa vrem să fim, departe de tumultul civilizației. Mă legăn în vise diurne, în care mă văd ”doftoreasa” așezării, iar el… el va găsi ceva de făcut care să-i consume energia inepuizabilă. La o adică, îmi va construi un turn, o împărăție numai a mea, peste care să domnesc în voie și în tăcere. Va fi singura regulă a domniei mele, emblema mea: surdina.

Dar gata, aroma cafelei care vine de dincolo mă strânge de printre faldurile așternuturilor și mă duce alături, la vorba de dimineață. Ieri și-a făcut planuri, azi le va pune în aplicare. Îmi place să-l văd viu, cioplind, bătând cuie, născând lucruri din mâinile lui puternice, eliberându-și creierul de gânduri. E cu totul altul decât cel de la oraș; plin de vopsea, cu degetele julite, tălpile înțepate, fața senină.

Casa asta și-a îndeplinit menirea. Doar și pentru atât și a meritat efortul de a o pune la punct.

Azi, program de voie; dacă vrem, culegem prune și mere; dacă nu, ne uităm la filme; dacă nici asta n-o să ne placă, o să privim doar ploaia și o să respirăm aerul răcoros, primenit de ea, o să ne pierdem printre picăturile de apă, o să visăm, o să ne amintim de prieteni… pentru că de mâine, fraților, din nou în jug, la oraș, printre oameni stresați, al cărui rând îl vom îngroșa și noi încetul cu încetul! Vorba bancului: pauza s-a terminat, capul la fund!