Silavaracald

Aveam de gând să postez o chestie de genul ”Sâmbăta fără cuvinte”, fiindcă sunt prea ocupată să concep ceva isteț și plin de miez…

Și s-ar fi potrivit, pentru că mi se întâmplă destul de des să rămân fără ele, și asta din pricină că mi le cheltuiesc cu cei doi năpârstoci care-mi umplu clipele și sufletul…

Doamne, ce trăiri intense pot avea la cei 5 anișori ai lor! Ce logică superbă! Ce izbucniri dramatice!

Și gândul mă poartă din nou spre copilăria mea … Ziurelul și Mărgelatu par a reedita, în termeni moderni, cuplul alcătuit din mine și  unchiul meu cel mai tânăr, mai tânăr chiar decât mine, fiindcă Buna a continuat să puieze și după ce i s-au măritat fetele cele mari, așa că la vreo trei-patru luni după ce m-am născut eu, l-a adus pe lume pe cel căruia, într-o clipă de hâtroșenie, rară precum firele de pe capul lui, Moșu’ i-a zis Crăca.

… Mama, un copil și el pe atunci, la cei 17 ani ai ei, abia mă scosese din moarte, cu ajutorul unei bătrâne. Făcusem o enterocolită pe care n-au reușit s-o vindece infecționiștii din spitalul unde mă dusese aproape fără viață. M-au ”dat” acasă, cum se zice, să nu se încarce la indicatorul ”mortalitate infantilă în spital”.  Așa că mă ducea pe brațe: o umbră de sugar încercănat, cu gura uscată și ochii stinși. Plângea… Atunci a apărut bătrâna aceea, nu se știe de unde, că n-o mai văzuse până atunci, deși cartierul era strâmt; și nici după aceea, pentru cuvenitele mulțumiri. I-a spus să meargă acasă, să facă o mămăligă în apa căreia să picure un pic de țuică, s-o învelească într-un ștergar și să mi-o pună pe burtă. I-o mai fi spus și altceva, dar mama nu-și mai amintește decât episodul acesta. Cert e că, ori leacul băbesc chiar a funcționat, ori ”mai aveam zile”, cum se zice, dar, după câteva ore, am început să-mi revin. După asta, însă, mama a început să-și piardă încrederea că poate să mă crească cum trebuie, așa că m-a dus la părinții ei, unde apăruse pe lume ultimul născut: unchi-miu Teo-nebunu’. Buna a fost cea care m-a crescut până pe la vreo șapte ani, cu scurte perioade când eram dusă ”la oraș”, să nu mă sălbăticesc chiar de tot.

… Unchiului meu i-a căzut -pe la 4 ani- o oală cu apă fierbinte în cap. Se tot hârjonea cu un frate (sau verișor, sau nepot, că tare mai erau încurcate ițele rudeniei în familia noastră!), pe lângă sobă, până când s-a trezit cu lichidul clocotind pe el. Abia l-a vindecat apoi doftoroaia satului, pentru că n-aveau medic pe atunci; telefon exista doar la Poștă, cale de vreo 3 kilometri de la casa noastră; orașul, departe… A rămas cu o zonă de mărimea unei palme, unde nu i-a mai crescut păr. Cicatricile de pe față abia  i se mai văd. Cele de pe creier însă… Toată viața a fost un zănatic. Școala nu prea i-a plăcut; a fugit de-acasă, dar s-a întors când a dat de greu; a plecat iar, când l-a apucat din nou dorul de ducă… N-avea nimeni ce să-i facă, pentru că nu dădeau roade cu el nici constrângerea, nici rugămințile, nici nepăsarea. De vină să fi fost neuronii lui opăriți? Sau, poate, doar firea îndărătnică a moților, a cărei rămășițe le simt și eu când acționez aparent ilogic, nestăpânit dar și de neoprit…

… Mult timp am crezut că e fratele meu mai mic, nefăcându-mi socoteli cum că, fizic, era imposibil. Supsesem același lapte odată cu el, făcusem primii pași aproape împreună… Eram mititei, să tot fi avut vreo 2 ani, când ne-am luat de mână și am pornit în lume. Pornisem pe pârâu în jos, deciși să vedem până unde curge, unde se varsă și alte chestii de genul ăsta.  Aveam o misiune și o tratam cu maximă seriozitate. Ni se părea că am mers o zi întreagă, când am fost apucați de câte o aripă și săltați în spinare de către unchiul meu și fratele lui, Dumi-cel-cuminte, care se întorcea de la școală. Când am apărut în curte, Moșu’, care cioplea o rudă în jurul căreia urma să înfășoare o ”clăditură”, pe troaș, s-a uitat la noi pe deasupra ochelarilor și a conchis, zâmbind abia văzut: ”Noa, că s-or înturnat Crăca și cu Gârjoba”. De-atunci, așa ne-a rămas numele mult timp. Crăca era unchi-miu, așa că vă dați seama cine era Gârjoba! Eram uscățivă  -nici acum nu dau peste cap indicatorul cântarului!- și mult mai înaltă decât el, deși ne despărțeau doar trei-patru luni, cum am zis, așa că, atunci când mergeam de mână, trebuia să stau puțin adusă de spate. Oricum, de atunci n-am mai simțit nevoia să plec de-acasă, pentru că am aflat că adevăratele călătorii le faci în tine, nu în exterior…

—————————————————————————————————————————————————————–

Pe Crăca și Gârjoba îi văd și în Mărgelatu + Ziurel când o iau ei ușurel, pe coastă în sus, la Ibănești, cu capete apropiate, vorbindu-și mult și animat, despre dinozauri, mașini, desene animate, șerpi și tot ce mișcă în lumea lor mică și minunată. Sunt cei mai buni prieteni, dar și cei mai aprigi dușmani, din pricini extrem de serioase, cum ar fi culoarea mașinuțelor ce le-au fost dăruite de Zâna Jucăriilor, ce-și are sediul aici și îi vizitează doar când sunt cuminți, lăsându-le cadouri prin dulapuri, pe sub pat sau în mașina de spălat. Le caută cu încăpățânarea și curiozitatea cu care cercetam noi cuibarele, de ouă, în alte timpuri. Jucăriile s-au schimbat; jocurile, nu. Tehhnologia a avansat,  încărcatura emoțională a rămas la fel…

—————————————————————————————————————————————————————–

Poate oi pune și vreo poză, când i-oi prinde în cadru, că deocamdată îs doar ca două puncte vesele, urmărite de o liniuță care răcnește din toți bojocii după ei, să se întoarcă din drum, că pădurea e prea aproape și jivinele or fi flămânde. O aud eu, de aici, pe soră-mea. Nu și ei, aflați cu doar vreo zece metri înaintea ei, așa adânciți în discuții și dezbateri cum sunt…

Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot!?