La semafor

Nu știu voi cum reacționați, dar pe mine nu mă enervează să prind semafoarele pe roșu. Îi văd pe unii cum bâțâie din cap a nerăbdare, fixează cu privirea ”stopul” de parcă ar reuși să-i schimbe mai repede culoarea prin hipnoză, ambalează motorul de-a-n boulea, ba mai și pendulează mașina câțiva centimetri în față și în spate, ca niște cai care așteaptă cu neastâmpăr să ia startul în cursă, eventual să-l ”fure” oleacă  dacă s-ar putea.

N-aș merge atât de departe încât să afirm că mă bucur când prind roșu, fiindcă și mie-mi place să merg întins la drum, ca și altora, dar consider semafoarele un rău necesar, deci încerc să găsesc o parte bună și în situația asta. Așa că stau liniștită la volan și scanez, cu felinarele din dotare, tot ce mișcă în jur, dar mai ales oamenii. S-ar crede că, prin natura meseriei mele, ar trebui să fiu sătulă de ei, dar nu e așa. La cabinet vin doar anumite categorii de persoane (cele realmente bolnave, cele care se simt singure și/sau cele care vor doar să mă salute, rezolvându-și celelalte probleme cu kingoniana); majorității dintre ele le știu poveștile, suferințele, speranțele, doleanțele; le cunosc corpurile par cœur, vorba franțuzului, așa că n-am curiozități legate de ce ascund sub haine.

Străinii însă mă fascinează tocmai pentru că nu știu nimic despre ei și-mi pot lăsa frâu liber imaginației. Iar dacă reușesc să-mi atragă atenția prin ceva anume, devine de-a dreptul interesant. Îmi pot închipui ce vrea mintiuca mea despre ei și nu mi-aș schimba impresia pe care mi-am făurit-o nici dacă aș afla că lucrurile stau taman pe dos în ce îi privește.

Cu mici excepții, firește.

De pildă, mi-a fost dat să mă reîntâlnesc odată cu cineva după care am suspinat pe la optsprezece ani; și viceversa, adică el după mine. Era… cum să spun… un tip bine; chiar foarte bine; înalt, suplu, cu păr grizonant și des, și fața bronzată exact atât cât trebuie ca să-ți fure măcar o privire; îmbrăcat impecabil într-un costum scump; cu un parcurs profesional și social semnificativ deasupra mediei; ușor infatuat din cauza asta (probabil); totuși, omul făcuse câteva sute de kilometri să mă vadă, îmi luase și un superb buchet de flori -pe care l-am dat apoi asistentei, să-l ducă la învățătoarea fiului ei, fiindcă am un obicei legat de cadourile astea (despre care o să vă povestesc altă dată), așa că i-am răspuns corect întrebărilor pe care și le pregătise, neexagerând nimic, fiindcă nu aveam de ce; oricum se informase despre situația mea; voia probabil doar să se convingă de sinceritatea mea. Poate că dacă l-aș fi văzut atunci pentru prima dată, chiar mi-ar fi suscitat interesul într-un anume fel. După ce am vorbit însă o jumătate de oră, îmi venea să sar la el, să-l zgâlțâi din toate puterile și să-l întreb ce a făcut cu tânărul superb de nebun care a fost atunci. Pur și simplu omul din fața mea îmi părea un străin, dar unul din aceia care nu-mi stimula de nicio culoare imaginația asta cu care mă tot dau mare; unul pe care nu mi l-aș fi vrut nici măcar ca amic.

Cei care mă cunosc or să stea acum să-și frământe mintea ca să-l identifice. big grin

Nțț! Nu e cazul, fiindcă oricum acel om nu mai există. Pentru mine cel puțin. Există însă celălalt: un tânăr nu atât de ”bine” ca acesta, dar semeț, nepăsător față de ce ar putea crede lumea despre el, hrănit cu porții generoase de rock, derutat nu de puține ori, orgolios mai mult decât puteam eu accepta pe atunci, nesupus dar -în același timp- subjugat de codana care încă mai eram. Când însă îmi mai vine în minte -deh, se mai întâmplă; din păcate mult prea rar- simt aceleași emoții ca pe vremea aceea și…

Phii, ce m-am luat cu vorba! De fapt, voiam doar să vă povestesc ce am văzut eu azi în timp ce așteptam la semafor și uite unde am ajuns! M-am cam întins la vorbă, așa că o lăsăm pe altă dată. Promit! happy

Trackbacks


6 Comments

  1. Posted 10 august 2016 at 08:16 | Permalink

    Poate nici nu-i rau ca l-ai revazut si nu ti-a mai placut big grin Am si eu curiozitati privind un vecchio amore si prevad aceeasi dezamagire, doar ca la mine nu s-a potrivit inca intalnirea de gradul III, asa ca uneori mai pot visa frumos big grin
    P.S. Sper ca Edi sa nu se rezume la a nu-mi citi blogul si sa se intample asta si cu blogul tau laughing

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  2. silavaracald
    Posted 10 august 2016 at 08:34 | Permalink

    @miki:
    Edi e băiat deștept. Chiar dacă ar citi, te-ar înțelege, fiindcă sigur are și el ”vise” de genul ăsta. Curiozitățile de felul acesta ne fac să fim vii și adevărați. (No, ce filozoafă mi-s! smug )

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  3. Ana
    Posted 10 august 2016 at 13:20 | Permalink

    Ai avut noroc cu rezultatul curiozitatii tale, in majoritatea cazurilor cred ca e mai bine sa lasam trecutul acolo depaaaarte, e o foarte mare sansa sa fim dezamagite de ce imagini am gasi in prezent laughing

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  4. silavaracald
    Posted 10 august 2016 at 14:18 | Permalink

    @Ana:
    Eh, nu eu am fost curioasă, ci el, dar nu mi-a părut rău decât că m-a luat prin surprindere. Dacă aș fi știut că vine, mă dădeam și eu o țâră cu odicolon de-ăla bun, îmi luam hainele de duminică etc. Ce vrei, preocupări serioase, de ‘telectuală… laughing

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  5. arakelian
    Posted 11 august 2016 at 00:06 | Permalink

    astia de se batzaie la semafor banui ca fac pipi de nu se mai pot tine.
    In rest, dintre fostele multe si mici iubiri, parca nu as simti nevoia sa ma vad cu nimeni. Ba da, cu un foarte bun prieten cu care m-a mancat undeva sa ma cuplez si stricaram prietenia big grin

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  6. silavaracald
    Posted 11 august 2016 at 06:56 | Permalink

    @arakelian:
    Se mai întâmplă și de-astea. Acuma… depinde și ce înțelegem prin prietenie. thinking

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu

Post a Comment

Your email is never shared. Required fields are marked *

*
*