Postare de alungat comentatorii

(sau ”Mi-am făcut temele, Blegoo!” așa cum am promis. Primesc cinci-ul de trecere? big grin)

===================================================================

Am făcut câțiva ani școala de muzică. Vioară. Am detestat-o. Metoda Geantă și Manoliu mi-a apărut multă vreme în coșmaruri și după ce taică-meu -fiindcă ne mutasem în alt oraș și Liceul de Artă era mult prea departe de locuința noastră- a renunțat la ideea de a mă vedea ajunsă cea mai mare violonistă a țării. Nu intru în amănunte. Important este că ajunsesm să urăsc muzica cultă. Singurele ore care îmi plăceau acolo erau cele de educație muzicală și cele de cor. Ani în șir nu am ascultat muzică clasică pentru că-mi amintea de umărul meu stâng veșnic zdrelit de instrument, în ciuda perniței fixate sub el, și de degetele mâinii stângi, bonțite de contactul apăsat și prelung cu corzile viorii.

Eram la Craiova când m-am împrietenit cu muzica cultă. Aveam o combină muzicală cu pickup și casetofon marca Electromureș. Bună pentru vremea aia când dacă posedai un magnetofon Kashtan erai invitat la toate petrecerile prietenilor; bineînțeles, împreună cu respectiva sculă. Învățam pentru examenul de admitere în specialitate în timp ce afară hoardele de copiii -aflați în vacanță- hăuleau de mama focului; nu că vecinii erau mai silențioși, oltenii fiind ființe extrovertite, așa că mai mereu comunicau strigându-se unii pe alții de la geam sau din balcon. Ce mai, veselie mare! În toată vremea aceea, eu trebuia să mă concentrez asupra tratatelor de medicină, lucru aproape imposibil. Așa că m-am aprovizionat cu ”viniluri”, dar nu de oricare. Mi-am dat seama că dacă e muzică ușoară, ritmată, cu text, atenția îmi poate fi distrasă de ea și adio învățătură! Așa că am ales doar piese clasice.

Timp de o lună m-am sufocat la cele 40 de grade cât erau în apartamentul de la etajul a patrulea unde locuiam și am învățat ”programa” pe ritm de Grieg, Beethoven, Mozard, Schubert, Gershwin, Schuman ș.a. Am ajuns să-i știu pe de rost. Și acum aș recunoaște fragmente din muzica aceea, fără să-mi scormonesc prea mult mintea, dar nu asta e important, ci faptul că m-am îndrăgostit de ea iremediabil.

Poate că de aceea m-am și oprit la interviul acesta, pe care l-am găsit pe FB-ul lui Mircea Eliade, dar pe care nu am reușit să-l copiez decât sub formă de link (care e însă spre alt site, nu al lui):

Despre ce e vorba aici? Despre sunete și vibrații, despre credință, Adevăr, spiritualitate și alte chestii de genul ăsta care par derizorii din cauza neaveniților care le tratează ”după ureche”. Și pentru că, din pură coincidență l-am urmărit în ziua în care postasem articolul ăsta, mi-a captat atenția mai mult decât credeam că o poate face.

Ascultându-l, uneori cu ochii închiși, ca să-l pot pătrunde mai bine, n-am priceput decât o mică parte din ce spunea maestrul acolo, iar restul am intuit, am simțit, fără a putea spune exact ce. Reascultându-l de mai multe ori, am înțeles și altele care mi-au scăpat la început, dar multe mi-au rămas încă ascunse fiindcă puterea mea de sesizare a tuturor nuanțelor e prea mică față de profunzimea celor spuse de domnia sa.

Cred că în primul rând m-a atras la interviul acesta modestia lui Sergiu Celibidache. Deși la vremea aceea era încă un uriaș în lumea muzicii (și acum este la fel, dar în alte dimensiuni), nu se considera altfel decât ceilalți oameni, ci doar că deține mijloacele de a practica meseria de dirijor, sunetul având o relație neinterpretabilă cu lumea emoțională (Mais, vous etes comme moi, madame, îi spune femeii care-l intervieva, privind-o direct în ochi.)

Nu o să transpun aici întregul fragment, ci voi reda doar două-trei idei (hai, patru-cinci-… că nu-s zgârcită) care mi-au atras atenția (ce vreți, no, v-am avertizat că nu-s cine știe ce filozof!) și concluzia:

• Scopul final al artei (și al muzicii implicit) este obținerea eliberării atât a celui care o crează cât și a celui care o ”gustă”.

• Muzica este calea cea mai scurtă către revelația umană.

• Asta nu e idee, ci redare pe scurt a dialogului:

Rep.: Când vorbiți despre adevăr, este clar că detestați minciuna și pe cei care o practică.

S.Celibidache: Dar există mulți oameni care resping minciunile și nu sunt muzicieni…

• Indiferența absolută nu este umană.

• Cel ce greșește o face pentru că se raportează la un sistem de referință greșit.

S.Celibidache (adresându-se reporterei): Ce ne unește pe noi? Sensibilitatea noastră? Nu o cunosc [pe a dvs.]. La începutul interviului n-am avut niciun sentiment față de dumneavoastră, dar, împreună, am fost de acord asupra unui lucru: căutarea și descoperirea Adevărului.

Mai sunt multe de spus. Dl. Celibdache începe de altfel interviul cu afirmația că este profund credincios (și nu religios, cum greșit este tradus), ca apoi să ne și spună cum vede domnia sa asta. M-a surprins faptul că exact așa o văd și eu, dar am evitat s-o spun celorlalți pentru a nu fi considerată mai ciudată decât sunt. happy

La final, mai pun un link spre un articol despre soția marelui dirijor, o personalitate aproape la fel de fascinantă, care spunea despre soțul ei că era atât de copleșitor încât îi ”mânca” aerul. ”Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram.”

Trackbacks


6 Comments

  1. Posted 16 august 2016 at 10:11 | Permalink

    Unde sa ii alungi doamna? Asta ii subiect sensibil. De multe ori caut pe youtube muzica dirijata de Celibidache si le ascult cand am nevoie de un pic de liniste si ordine in ganduri

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  2. silavaracald
    Posted 16 august 2016 at 10:48 | Permalink

    @dushurece:
    Mie-mi place să-l și văd. E absolut fermecător! Înțeleg de ce s-a îndrăgostit Ioana Celbidache de el.
    https://www.youtube.com/watch?v=fwxuMDxT9Dw
    (Înregistrare veche, lipsită din păcate de claritatea cu care ne-am obișnuit. De fiecare dată când o văd mă tem că ar putea pica de pe postamentul ăla; noroc cu bara de protecție care-l înconjoară.)

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  3. Posted 17 august 2016 at 12:48 | Permalink

    deci facusi vioara. Arpegii si solfegii cati ani? happy Eu avui si o batatura pa dejtul aratator.

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  4. silavaracald
    Posted 17 august 2016 at 12:58 | Permalink

    @o femeie:
    PATRU! Infernali.
    La mine mijlociul e mai bont decât celelalte. Cred că cu el apăsam mai cu râvnă. big grin

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  5. Blegoo
    Posted 21 august 2016 at 22:51 | Permalink

    Cum ziceai, e articol de trecere.
    happy

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  6. silavaracald
    Posted 22 august 2016 at 20:19 | Permalink

    @Blegoo:
    Da. Mai trebuie rumegat subiectul, dar deocamdată atât am avut de spus. happy

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu

Post a Comment

Your email is never shared. Required fields are marked *

*
*