Povești pe care mi le spun uneori seara

Știu că urmează curba aceea în unghi drept, înaintea căreia e o trecere de pietoni; trecere PESTE pietoni, ar fi mai corect spus, fiindcă acolo au loc cele mai frecvente accidente rutiere. Încetinesc, apoi opresc. În partea stângă, o femeie între două vârste își ia inima-n dinți și face câțiva pași pe zebră. În dreapta, un tânăr, de 30-35 de ani, cu fizic robust, dar nu greoi, aer dinamic și păr tuns periuță. Fața plăcută, relaxată. Relaxantă, aveam să constat imediat. Nu-l cunosc.

Mă vede, se asigură că-l văd și eu, apoi se angajează pe trecere, făcând un gest pentru care mi-ar trebui o mie de cuvinte și infinit mai mult talent ca să-l descriu. Să încerc totuși. Pe față: o grimasă de surpriză plăcută, ca atunci când, la o petrecere, un oarecare îți face cunoștință cu o persoană în care recunoști pe cineva pe care ai vrut de mult timp să îl întâlnești sau măcar să te afli în apropierea lui. Apoi, un zâmbet larg, dar nu hlizit, lăsând la vedere strălucirea unor porțiuni de dinți îngrijiți.

Zâmbesc, la rândul meu, fără să vreau, fiindcă luminozitatea omului e contagioasă.

Schițează, minimalist, o reverență pe jumătate în glumă. Omului ăsta cred că i s-au întâmplat doar lucruri plăcute în cursul zilei; transmite asta prin fiecare por al pielii și prin ochii limpezi; mi se pare, deodată, cel mai frumos bărbat din lume, deși probabil că n-ar trece nici de preselecția unui concurs de frumusețe; asta, dacă nu aș fi eu însămi juriul… Privindu-l, mi se șterg deodată din minte toate amintirile neplăcute ale zilei, toate scâncetele, țipetele și văicărelile copiilor de cinci ani pe care i-am vaccinat azi, toate lamentările băbuțelor și moșnegilor care mi-au încleiat până mai deunăzi ziua, toate spaimele, neliniștile și dorurile mele. Sunt una cu el, dar și cu femeia care a terminat de traversat strada, cu clădirile din jur; o lumină sidefie mă învăluie, făcându-mi din după-amiaza târzie, dimineață. Mă trezesc fredonând, nici eu nu știu de ce: ”Nimeni nu ne poate despărți acum”.

L-am lăsat de mult în urmă. Nici măcar n-am întors capul ca să văd cum arată și din spate fiindcă-l simt că mă însoțește mereu, că a creat în mine un loc și un timp în care mă pot întoarce oricând mi se învolburează ziua. Nu am nevoie să-l revăd fiindcă l-am inclus deja în mine; e acolo mereu, la îndemână cum ar veni. Prietenul meu, Înseninătorul. Parte din lumea mea.

Da, știu, sunt avară. Tezaurizez clipe, întâmplări, oameni, stări. Îmi creez propria lume, la adăpost de spasmele uneori dezamăgitoare ale celei reale, fiindcă am învățat de la alții, mai inteligenți ca mine, că fericirea ți-o creezi singur; ea vine din interior; dacă acolo nu este, degeaba schimbi decorul și actorii, că duci neîmplinirea cu tine peste tot.

Dacă tot e să am un bagaj, prefer să mi-l fac singură și să bag în el doar ce îmi place. Pe bărbatul ăsta, de pildă.

Trackbacks


5 Comments

  1. Posted 24 martie 2017 at 09:01 | Permalink

    In aceasta dimineata de dinaintea douazecisicinciului promit sa astept cuminte la toate trecerile de pietoni.
    Poate-poate.

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  2. silavaracald
    Posted 24 martie 2017 at 09:33 | Permalink

    @ba-laura:
    Nu uita de contactul vizual și de zâmbet. La urma urmei, șoferii ”e” și ei oameni. happy

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  3. Posted 16 aprilie 2017 at 10:46 | Permalink

    ar trebui sa le strangi intr-o carte…

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  4. silavaracald
    Posted 16 aprilie 2017 at 11:51 | Permalink

    @stefan:
    Încerc. Să se mai adune, să se mai așeze. happy

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  5. Posted 10 mai 2017 at 10:18 | Permalink

    Interesant cum ai dezvoltat toata intamplarea ! happy Bravo winking

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu

Post a Comment

Your email is never shared. Required fields are marked *

*
*