Povești pe care mi le spun… la prânz

Ieri, Coana Mare avea chef de povești. M-a prins într-unul din rarele momente libere și de receptivitate, așa că am ascultat-o. Mi-a descris cu lux de amănunte, uneori lăcrimând discret, copilăria ei.

Moții, după cum se știe, nu-s prea înclinați spre dulcegării și introspecții filozofice. Au viață prea grea pentru asta, iar sărăcia de la suprafața zonei care stă ca o plăcintă peste un munte de aur nu le-a dat răgaz să-și cultive din cale afară sensibilitatea. Plus că erau și vremurile aspre pe atunci.

Deci, Buna mea s-a măritat imediat după ce a devenit nubilă, conform obiceiului locului. La scurt timp, a început să înșire copiii ca mărgelele pe ață. O fată, apoi alta, după care, un flăcău, iar două fete ș.a.m.d. În total, unsprezece bucăți (o echipă de fotbal), dintre care au supraviețuit, ca prin minune, zece. Mama a fost a doua în ordinea numerelor de pe tricouri. După primul an de școală, și ăla făcut cu întreruperi, bunicii au dat-o slugă la o rudă mai bogată. Acuma, să nu vă închipuiți că ”bogat” înseamnă conac, grajdiuri de cai și terenuri cât vezi cu ochii, ci doar un acoperiș deasupra capului, doi porci și vreo 15 găini în bătătură, două-trei vaci, o duzină de oi și câteva petece de pășune. Dar se chema că aveau după ce bea apă; și de muncit aveau, că din mica lor avere trebuiau să se întrețină tot anul, așa că o mână de lucru în plus nu le prisosea. Doar că ”mâna” asta avea nevoie și ea de mâncare  măcar cât să se țină pe picioare ca să poată duce vacile și oile la păscut, să le mulgă, să le adape și să le închidă în țarcuri. Porția mamei, și aia, aruncată în silă, era așa: o bucată de slănină cât o jumătate de cutie de chibrituri, o ceapă și o felie de pâine, nici aia prea groasă, să n-o moleșească. Cu asta trăia întreaga zi, până când se întorcea acasă. Cina: veșnica mămăligă cu lapte sau, în zilele bune, o zeamă lungă, din care stăpânii pescuiau și cea mai mică umbră de carne, ei rămânându-i restul.

A avut și perioade mai bune, dar rar de tot. Una a fost când l-a asistat pe bunicul ei matern în ultimul lui an de viață. I-a fost infirmieră, fată în casă și prietenă de suflet. După moartea lui, însă, a reînceput periplul ei pe la mătuși și unchi mai înstăriți. A învățat să scrie și să citească de la vecina unuia dintre aceștia, o profesoară cu un handicap motor, pe care o ajuta, în momentele ei libere, la treburile casnice în schimbul unui blid de mâncare și a lecțiilor sporadice, așa că nu-i de mirare că scrisul mamei e ciudat de tot (majuscule în mijlocul cuvintelor, litere de tipar amestecate cu cele de mână, care mai mici, care mai mari, așa cum i-au rămas în memorie) iar cu socotitul are și acum probleme, deși, după ce m-am mai înălțat eu, și-a ”completat” studiile, la seral. E nevoie să vă spun cine îi citea lecțiile, ea doar memorându-le? Și acum mă mir cum de a fost promovată de la un an la altul, de a apucat și ea să-și facă cele șapte (atâtea erau pe atunci) clase obligatorii.

Revenim însă. Pe la 14 ani, s-a îndurat sora ei mai mare, ajunsă la oraș, și a luat-o la ea, angajând-o ajutor de bucătar la o cantină. Acolo l-a cunoscut pe tata și s-au luat după nici o lună de curte făcută cu stângăcie, fiindcă nici el nu era cu mult mai răsărit ca ea. Rămas orfan de mamă de la 2 ani, s-a ales cu o mașteră oligofrenă (n-o zic cu răutate, femeia chiar era săracă cu duhul) care s-a purtat rezonabil cu cei trei copii ai soțului până când i-a avut pe ai ei, moment din care instictul matern amestecat cu puținăciunea minții, plus sfaturile unei mame de-a dreptul diabolice au făcut-o să le trateze în așa fel pe vlăstarele din prima căsătorie a soțului încât aceștia au sfârșit prin a fugi în lume, pe rând. Tata a făcut-o la 7 ani. A reușit cumva să ajungă din apropierea Devei, tocmai la Mediaș, unde era sora lui, proaspăt căsătorită. Nu vă mai povestesc ce a urmat, că v-aș băga de tot în depresie.

Pe scurt, iată-i pe cei doi (ea, 15 ani și școală mai deloc; el, 19 ani, cam în aceeași situație, dar animat de o ambiție ieșită din comun) pornind-o în viață, nu de la lingură și furculiță, cum se spune, ci chiar de la nimic. În condițiile astea mi-am făcut eu apariția în lume, rod al unor părinți-copii care nu știuseră ce e iubirea familială și nici nu prea aveau de la cine o învăța. Drept pentru care nici n-au prea practicat-o cu mine. Asta, când locuiam cu ei, fiindcă de la 6 luni și până la 7 ani am stat aproape fără întrerupere la ”ăi bătrâni”. Pe bunică-mea, cel puțin, nu mi-o amintesc deloc cum o descrie mama, adică o femeie rece, aproape nepăsătoare față de copiii ei și dură cât cuprinde.

-Nu știu ce să zic, mamă, dar cu mine Buna s-a purtat întotdeauna bine, afectuos…

-Pe tine te-a iubit, nu ca pe noi. De când i te-am pus în brațe, că de-aia te-a și alăptat; tu, la un sân, Traian (ăsta-i cel mai tânăr unchi al meu), la altul. Chiar nu știu de ce te îndrăgea atât…

”Cum de ce, femeie!?” îmi vine să-i urlu. ”Sunt fiica ta! Măcar în ochii tăi ar trebui să fiu cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai cuminte…” Nu-i spun nimic. Oricum e târziu…

Din oameni care n-au știut ce este sau cum să-și manifeste iubirea față de progeniturile lor, cum ați vrea să devin, la rândul meu, părintele pe care mi l-am visat întreaga copilărie!? Iubirea se și învață, dar în mare parte se moștenește. Bine, pot da vina pe lipsa timpului (mereu aveam de dat examene, de făcut naveta sau de lucrat în ture 12 cu 24, plus treburile casnice, plus altele și altele), pe greutatea vremurilor în care a pune ceva de mâncare pe masa copiilor era un adevărat act de iscusință, eroism, răbdare, umilință și lingușiri în fața vânzătoarelor, dar n-o să pic în capcana asta. Pur și simplu nu am știut să-i iubesc așa cum ar fi meritat. Am făcut-o altfel, mai mult ca o lupoaică, nu ca o cloșcă ce aș fi vrut să fiu. Plus că… ei bine, mărturisirea asta poate că n-ar trebui s-o fac, dar wtf, e blogul meu, scriu ce vreau eu.

Probabil că lipsa dragostei părintești (mă rog, nu neapărat lipsa, dar reținerea sau nepriceperea lor în a mi-o arăta) m-a făcut să jinduiesc întreaga viață să fi iubită; și protejată; să mi se poarte de grijă, să fiu dezmierdată sau chiar răsfățată, deși mă descurc destul de bine și de una singură. Dar m-a învățat și independența; refuzul de a atârna,  material sau social, de cineva; gânditul cu capul propriu; descurcatul pe propriile speze. Extremele astea însă nu prea se împacă bine una cu alta, așa că uneori nici eu nu știu ce-i cu mine; cum ar știi alții?!

De fiecare dată când am fost trădată sau părăsită de vreun băiat, m-a durut mai mult decât pe altele, fiindcă a trebuit să-mi duc dorul și obida singură. Și nu doar pe a mea, ci și pe cea a părinților mei cu cămine de pripas; probabil și pe a bunicilor din Țara Moților, nedeprinși cu ”răzgâielile parentale”; poate că și pe a străbunilor mei ș.a.m.d. De fiecare dată când cineva drag mi-a întors spatele, am fost nevoită să-mi pun singură pachețelul cu mâncare pentru școală, să-mi închei, fără ajutorul cuiva, contorsionându-mă, nasturii de la spate ai uniformei, să-mi împletesc cum mă pricepeam codițe strâmbe, să-mi fac jucării din pietricele, cioburi de oglindă, surcele și cârpe, să-mi spun singură povești seara la culcare și să-mi cânt în gând până când adormeam.

Se poate trăi și așa…

Trackbacks


2 Comments

  1. Posted 14 iunie 2017 at 16:31 | Permalink

    imi suna a naibii de cunoscut.
    e ciudat cum, copil fiind, iei de bune toate cate ti se-ntampla. apoi devii adult, si-n timp ce-ti cresti copiii, incepi sa-ti reevaluezi propria copilarie, parintii si actiunile lor.
    eu sunt la faza in care am cam inceput sa inteleg mecanismele. si-mi tot repet ca pentru a trece mai departe trebuie sa iert.
    si parca nu as vrea sa stiu ce gandeste fiica-mea.

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu
  2. silavaracald
    Posted 14 iunie 2017 at 19:11 | Permalink

    @ba_laura:
    De iertat, am iertat și eu de mult, dar nu-mi permit să uit. Faptul că fiica mea este o mamă destul de apropiată de cea pe care am dorit-o pentru mine și de cea care aș fi vrut să fiu îmi spune că parcă nu a fost în zadar totul. happy

    RăspundeţiRaspundeti acestui comentariu

Post a Comment

Your email is never shared. Required fields are marked *

*
*