De ce m-am oprit asupra ei azi?

Păi, pur și simplu îmi place de numa-numa vocea ei. Gravă, dar putând ataca cu ușurință și acutele, e ceea ce numesc eu o voce supărată. Nazonată. Drept îi că are și din ce, deși în ultimul timp nasul ei arată altfel, deci e posibil să și-l fi cioplit puțin. Oricum, nu contează. E o fată frumoasă și talentată. Și cântă cu o ușurință rar întâlnită la colegele ei de meserie. O ascult cu multă plăcere în timp ce conduc mașina.

Punctul ei slab? Numele! Fratele meu, și Alexandra, și Ungureanu! Ambele lungi. Iar al doilea, greu de pronunțat pentru străini. Dacă ar fi avut un profesionist care să-i îndrume cariera, poate i l-ar fi ajustat un pic, astfel încât să poată fi rostit și reținut cu ușurință și de către amatorii de muzică din alte părți ale lumii, nu doar din România.

Mă rog, ăsta să-i fie tot defectul…

Deci, la ce m-am gândit eu atunci? Ia să fac eu o rețea de informații în interesul cetățeanului. Schema era simplă: aș fi luat câțiva pierde-vară (sau toamnă-iarnă-primăvară, după anotimp), reducând astfel substanțial pătura ce-i drept subțire de neîncadrați în câmpul muncii, le-aș fi cumpărat abonamente de tren (la cele personale, ca să aibă timp mai mult de investigații), sau i-aș fi plantat -pe cei mai sedentari- la cozile care se găseau atunci cu duiumul, și aș fi întocmit, centralizând rezultatele, un îndreptar de dat șpagă. Urma să angajez și vreo cîțiva psihologi ”reorientați” profesional de către familia ceașcă, care ajunsese la concluzia că specializarea asta mai mult îi derutează decât îi luminează pe oamenii muncii, și i-aș fi pus să facă un profil psihologic al ofertantului de ”atenții” precum și al beneficiarilor acestor foloase socotie necuvenite de către legea de atunci, după care am fi schițat împreună modalități de colaborare fructuoasă între cele două categorii, așa încât să nu se ajungă la situații de genul: pacient timid – medic lacom sau client supraofertant – procuror cinstit. Urma să încasez un comision nesemnificativ (circa 3-5% din suma vehiculată, având și eu totuși cheltuieli cu colaboratorii și mijloacele logistice), oferind și garanții, fiindcă între timp aș fi avut timp să recrutez și personal persuasiv din sfera celor cărora urma să li se dea șpaga.

Dar a venit, cum am mai zis, revoluția, și mi-a fost confiscată ideea fără nicio posibilitate să demonstrez că sunt autorul ei. Ce-i drept, și eu am neglijat să mi-o înregistrez la OSIM sau cum se numea pe vremea aceea respectivul oficiu. Și așa m-am trezit că trusturile de presă, consilierii guvernamentali sau prezidențiali,  șefii de cabinet, politicienii și miniștrii fac jobul ăsta, ce-i drept, fără a pretinde remunerație pentru el, mulțumindu-se doar cu firimituri concretizate prin viloaie, terenuri, poșetuțe, parcări, asfaltări și alte nimicuri de genul ăsta. Ori cu ei nu mă pot pune…

Neveste de Bărbă-albastră, multe dintre ele.

Adicătelea, curioase foc.

E de ajuns să maschezi ceva, să încerci să ascunzi un oarece de ele, că li se și deșteptă pornirile de Miss Marple. Sau de Melania Lupu, ca să facem referire la eroine autohtone ale policier-ului.

Cu numărul auto deci. Dacă ziceam clar al cui e și de unde, nu băga nimeni de seamă. Cum l-am pitit însă în spatele ghiveciului și vazei de flori, cum apare interesul.

Ei bine, ”identitatea” lui n-o pot dezvălui. În schimb, văzând apetența pentru detectivistică a acestor demne reprezentante ale sexului slab de puteri dar ager de minte, le lansez o provocare: Ghiciți, vă rog, cât mai mult dintre statele cărora le aparțin numerele de pe peretele din poza următoare!

Și, ca să nu ziceți că-s rea, o să mă înrolez și eu în rândul vostru, pentru că nici eu nu le-am descifrat pe toate.

Let’s do it, Redsky, Carmen and Manole!

Let’s do it, everyone!

Adică o poză, dar nu numai atât. Măcar trei cuvințele tot bag, numai să nu poată fi încadrată la ”Miercurea fără cuvinte”. Iote numai așa, de căpoasă ce-s!

Rata, m-ai provocat să pun fotografia cu numărul acela de mașină. Cum blurată ar fi arătat cam câh, mi-am pus imaginația la lucru și am alcătuit colțul ăsta ”artistic”, având grijă să acopăr o parte importantă din el, fiind vorba, la urma urmei, de un număr real.

Deci, m-am și nu m-am ținut de cuvânt, așa e?

——————————————————————————————————————————————————————–

(Figură ești, omule! Taman azi ai sărit ”Miercurea fără cuvinte” și-i dai cu gripa aviară. )

Aproape că uitasem de ea. Îmi bâzâie prin creier ceva în legătura cu marțea asta, dar, dată fiind starea lui precară, la care m-au ajutat din greu și lecturile cu care-l  martirizez în ultimul timp, semnificația ei îmi cam scapă.

Ziua mea nu poate fi, mi-am zis, amintindu-mi că nici măcar pe aia n-o știu cu precizie. Adică, una scrie în actul de naștere și alta-mi zice mama. Dar mama îmi povestește multe lucruri pe care le-aș fi făcut când eram mai măruntă, însă eu mi le amintesc cu totul altfel decât ea, așa că pe memoria ei nu mă prea pot baza pentru restabilirea adevărului istoric. Iar eu eram cam mică atunci când am venit pe lume, deci nu-mi mai amintesc chiar exact. Știu doar că era într-o zi. De luni parcă. Da’ nu-s sigură…

Așa că nu e ziua mea, asta-i clar. Atunci, poate că e ”Ziua internațională a gimnasticii pentru cutiile de tablă”.  Sau ”A melodiilor de dragoste în Si bemol”. Sau ”A căpșunilor albastre”. Nu știu. Cert e că e o Zi. Și că am primit cadouri.

Primul: o surpriză care mi-a tăiat răsuflarea. Primit prin poșta rapidă, ieri, ca și exemplarul acela din 1Q84 III.  Un număr de mașină. La care jinduiam încă de când l-am văzut prima dată. Doar faptul că pe proprietara lui o iubesc m-a împiedicat să i-l fur într-o noapte, când m-a vizitat la Ibănești. Sau, poate, faptul că fata a dormit în mașină. Deci, v-ați prins că-i vorba de un număr special. Cu numele drăguțului de Axl pe el. Cum ”Care Axl”!? Rose, dragii mei. Axl Rose, solistul meu preferat. Da știu, e bătrâior și grăsuț acum, dar nici eu nu mai arăt chiar ca pe vremea când am prins drag de el. Mulțam fain, nebunico!

Al doilea: un buchet de frezii, cu un trandafir moțat în mijloc. De la Peșty. Trimis prin curier, să fie sigur că ajunge la timp și că e primul. A fost!  Pupăm și mulțumim frumos de gest.

Un mesaj călduros, cu un sfert de oră înainte de miezul nopții. Mulțam fain, mi-a prins tare bine pe gerul ăsta. Un SMS fix la ora când se schimba ziua de ieri cu cea de azi; de la colega mea de cameră din Italia și Ungaria. De care mi-e dor tare-tare.

Au urmat alte flori, de data asta în glastre, apoi o ”tigaie magică”, de la colegele de muncă. Ce mai, mi-a mers buhul de bucătăreasă destoinică; doar modestia mă împiedică să fac blog culinar din ăsta. Sau poate faptul că tocmai asta e el: un imens ghiveci.

Și da, uitasem: un tort de la maică-mea, manufacturat în casă, cum numai ea știe să facă. (Mă rog, se presupune că aș ști și eu atâta timp cât are rețeta de la mine, dar e mai bine să facem uitat acest aspect. Nu de alta, dar familia noastră fiind cam numeroasă, și ocaziile de preparat respectivul tort sunt cam dese și e bine ca lumea să apeleze la cine trebuie, nu la mine.) Săru-mâna, mamă!

Un uscător de păr… tot de la mama, așa că și-l poate lua înapoi pe al ei, împrumutat de vreo trei luni, ”până-mi cumpăr altul, profi”.

O e-carte scrisă de Philip Jose-Farmer, primită în dar de la comentatorul nostru maratonist. Numai bună pentru weekend-ul ăsta.

Deci cam așa m-am distrat eu de ”Ziua broaștei țestoase timide”. Sau a ”Elocvenței florii de răchită”. Sau ”A tricicletei roșii cu două faruri: unul de zi și altul de vânt”… Încercând să-mi amintesc.

Poze n-am, fiindcă aparatul foto l-am împrumutat cuiva de care s-a atașat cam tare; aștept să-i treacă fierbințeala de început și să revină pe teren sigur, adică la mine. Nu de alta, dar n-am cu ce imortaliza ”Ziua calendarului ceacâr”. Sau ”A momelilor dulci-amărui pentru peștii sătui”. Sau ”A becurilor de neon alimentate de la o baterie de floarea-soarelui amețită de un Pinot Noir vechi”…

Ei bine, de data asta, sunt nevoită să spun, la sfârșitul lecturii cărții lui Chuck Palahniuk, Rant, exact ca și el: E interesantă. Și, pentru că nu mă simt în stare de o analiză cât de cât subtilă a ei, o să v-o povestesc.

Rant e un copil dintr-un orășel american, născut în urma unui viol al unei fete de numai 13 ani, care e luată ulterior de nevastă de către un tânăr care se va dovedi că este tot el, dar aterizat din viitor. Și care va deveni, pe cale logică (care logică!?) tatăl lui. Nu-i așa că am început bine?  Noa, cum credeți că aș putea trata critic o asemenea acțiune? Nicicum! E totul atât de ireal și fantastic, de te doare bila. De altfel, ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva atâta timp cât romanul debutează astfel: ”Ca majoritatea oamenilor, nu l-am cunoscut pe Rant Casey și n-am vorbit cu el decât după ce a murit.”

Mai vreți? Cred că v-ați lămurit îndeajuns.

Cu toate astea, romanul lui Chuk Palahniuk m-a ținut cu sufletul la gură. Dacă în prima parte, referindu-se la copilăria eroului, predomină elementul anecdotic (obiceiul ”drăcușorului” de a-i păta boxerii tatălui cu vopsea galbenă, apoi roșie, care-l face pe ”ăl bătrân” mai să-și iasă din minți imaginându-și că are o boală gravă; sau plantarea de ouă aproape intrate în putrefacție în iarba peluzei din fața casei exact în ziua când tătâne-său urma s-o tundă cu mașina electrică), în a doua virează spre sfera patologicului, și anume, adolescentul începe să se lase mușcat de tot soiul de insecte sau animale otrăvitoare, începând cu păianjenii Văduva-neagră și sfârșind cu vulpi sau alte mamifere turbate, astfel încât în final se îmbolnăvește de rabie. Dar nu de o formă comună, ci de una selectată în urma încrucișării virusurilor diferitelor animale de la care a recoltat respectivii viruși. Ceva care nu te lasă să mori, dar nici să trăiești ca toată lumea. Și pe care o împrăștie cu dărnicie, prin intermediul salivei (a sărutului de fapt) tuturor celor cu care intră în contact.

La terminarea școlii, tânărul Rant pleacă ”la oraș”, fără să aflăm vreodată care e acesta. Știm doar că e unul mare, în care, pentru descongestionarea șoselelor și simplificarea vieții sociale în general, oamenii sunt împărțiți în două categorii, în cei De Zi și cei De Noapte, cele două fragmente neavând dreptul să se arate la față după ora stingerii sau cea a deșteptării și, mai ales, să se amestece între ele, să intre în contact. În mod previzibil, cei din categria De Noapte sunt cetățeni cam de rangul al doilea, dar au parte, în schimb, de distracții spre care aspiră și cei De Zi, astfel încât apar destui doritori de a-și schimba condiția. Printre ele, cursele de ”bușeli cu mașinile”, un fel de întreceri în care participanții trebuiau să se identifice în moduri specifice ca să poată participa la ele.

Ei, dar m-am întins prea mult cred. Dacă v-am captat interesul, sunt sigură că veți căuta cartea prin librării sau biblioteci; iar dacă nu, degeaba aș insista.

Partea anecdotică abia acum urmează însă. Coincidența ciudată. Legătura cu realitatea cotidiană. În urma problemei iscate de răspândirea epidemiei de rabie în țară, autoritățile sunt nevoite să instituie… ei să vă văd dacă ghiciți!… Nu, nici n-aveți cum. Vă spune eu: Legea Urgențelor Medicale!

Să mai zici că nu se leagă lucrurile într-un mod de-a dreptul straniu!

Prima surpriză: aspectul eroului. Istoricii îl descriu ca pe un tip nu prea reușit (mic de statură, îndesat, cu nasul turtit, cu ochii mici, fața prea largă pentru corpul său, barbă purtată în dezordine etc.), în timp ce de pe ecran ne privește un tip seducător, suplu, pletos, cu barbă de cel mult o săptămână, cu ochi albaștri strălucitori și aspect sauvage îngrijit, adică împodobit cu paftale, lănțuguri, medalioane și alte chestii ”tipic” războinice, în ciuda faptului că istoricii îl descriu pe Attila ca fiind un bărbat cu aspect modest, simplu și lipsit de zorzoane.

După moartea unchiului său, scapă de frățiorul aspirant la tron printr-o foarte exactă acupunctură executată cu pumnalul, după care începe să atace cele două imperii romane, când ici, când colo, aplicând o tehnică militară foarte ”sofisticată”: iureșul, urmat de  jaf și devastare. Într-un final, moare, se pare, de mâna unei femei, și anume a ultimeia dintr-un șir lung de neveste. Spun ”se pare” deoarece unii istorici afirmă că decesul lui a fost cauzat de faptul că a mâncat și băut prea mult în noaptea nunții, iar organismul i-a cedat în mod cu totul și cu totul natural. Să nu uităm că omul avea atunci 47-48 de ani, vârstă considerată destul de înaintată dacă o raportăm la media acelei perioade și la stilul de viață din acel timp.

Despre mormântul lui nu se știe decât că e de negăsit, toți participanții la înhumarea lui fiind ulterior executați, tocmai pentru a păstra acest secret. Asta nu-i împiedică pe unguri să afirme că el se află undeva pe malul Tisei și pe români să considere că e în apropierea Sighișoarei, pe un deal aparținând de satul Ațel (pronunția hunică a numelui Attila).

În rest, multe scene de luptă, sânge curgând în șuvoaie, intrigi de culise, fete frumoase și o istorie respectată doar acolo unde nu s-a putut altfel.

Un film de văzut sâmbăta seara, când n-ai altceva mai bun de făcut.

Am debutat glorios cu o nevralgie intercostală care m-a luat pieziș, în timp ce-mi făceam pedichiura. Au urmat două zile în care nici să suspin nu-mi permiteam, actul respectiv fiind retezat brusc de câte un junghi  care-mi tăia cheful de a respira câteva minute.

Dar cum ”cui pe cui se scoate” e o zicală cu aplicabilitate sută la sută în cazul meu, iată-mă după trei zile în plină indigestie, dar nu de oricare, ci de-aia festivă, cu grețuri doar la simpla evocare a celui mai insignifiant aliment. De data asta însă, am fost darnică, așa că i-am atras de partea mea pe soră-mea și pe Ziurel. Am făcut deci tustrei o noapte albă, fiecare manifestându-se în felul lui. Vă scutesc de amănunte, fiindcă nu cred să aveți stomac de doctor să puteți ”digera” așa descrieri. Oricum, joi a fost zi de zăcut în grup, asistați de mama, care nu mai știa cum să ne fie de folos, de tata, care ne privea interzis și incapabil de vreo reacție și de Peșty, care încerca în felul lui să ne pună în tălpi: ba cu un ceai, ba cu niște cârnăciori proaspăt prăjiți la al cărui miros simțeam brusc nevoia să dăm buzna în baie.

Cum-necum, vineri eram cât de cât validă, astfel încât am plecat la slujbă. Doar că vremea de-afară e așa cum o vedeți și voi că este și, în ciuda căciulii mele siberiene, în după-amiaza acelei zile m-am trezit cu niște junghiuri cumplite în jumătate de cap.

În concluzie, starea mea de acum e cam următoarea: nevralgia costală lucrează încă în surdină, pofta de mâncare e dusă pe apa sâmbetei, iar cu jumătate de creier prind posturile de radio ale extratereștrilor din când în când; vreau să vă asigur de faptul că muzica lor nu e cu nimic mai prejos decât cacofonia sonoră din unele cluburi de fițe, așa că nu voi fi printre primii dornici de o întâlnire de gradul trei cu ei. Las altora plăcerea asta.

Soluție la-ndemână?

Semn de prețuire?

Sau toate la un loc?

Te uiți la televizor, cu sonorul stins pe știri, dar deschis la filme, și citești, așteptând să treacă toate astea și te gândești cum poți îndrepta anumite lucruri din viața ta, cele asupra cărora mai ai oarece putere de decizie. Ții legătura cu realitatea ascultând relatările alor tăi, la întoarcerea din oraș, dar refuzi să le mai dai însemnătatea pe care o reclamă dimensiunea evenimentelor, pentru că ai fost martor/ă până acum la prea multe răsturnări de situație și știi că au o dinamică a lor, care te exclud pe tine ca individ. Deci, lumea oricum se rostogolește, la ce bun să te mai obosești să-i dai tu un bobârnac?

Filme bune, filme proaste sau doar oarecare (și pentru un eșec monumental ai nevoie de talent), saga unor familii, cu concluzia tristă (mai mereu asta) că prețul succesului e nereușita vieții personale, întâmplări trăznite din timpul colegiului care te fac să te întrebi când mai au timp puștii și puștoaicele alea să învețe, ocupați fiind ei excesiv cu năzbâtiile extrașcolare, comedii franțuzeștisavuroase, în care, deși se află în mijlocul dezastrului, eroina principală nu-și pierde niciodată zâmbetul seducător și aerul șic…

Cărți bune, cărți proaste sau oarecare. 1Q84 III, Divorțul în înalta societate, Rant…  Ciudat cum, uneori, chiar și în timp ce citești o capodoperă te încearcă gândul că ceva e greșit în jurul tău și-n tine dacă ai ajuns să trăiești prin substituire în loc s-o faci la modul real. Partea rațională din tine te domolește însă amintindu-ți că excepționalul le e hărăzit doar celor care-l merită și că, poate, ai avut și tu doza ta de nebunie pe care ai trăit-o fără să conștientizezi la vremea respectivă; sau ai conștientizat-o, dar fericirea ți-a fost mereu umbrită de faptul că știai că orice are un început e musai să aibă și un sfârșit. Chiar dacă acela e incredibilul și improbabilul Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

În romanul acela despre divorț (un chiclit oarecare), acțiunea se petrece exact după un asemenea final. O tânără căsătorită cu un tip extraordinar, este, încetul cu încetul -ce-i drept, ajutată și de niște prietene proaspăt divorțate-, roasă de gelozie și ajunge la concluzia că este înșelată, așa că decide să se despartă de soț. Într-un final, se dovedește că totul a fost rodul unui misunderstanding și al unor mașinațiuni ale unei tipe fără scrupule, așa că avem parte de mult așteptatul happyend. Al doilea, dacă e să considerăm căsătoria ei fabuloasă ca fiind primul. Închizând cartea, nu poți să te oprești a te întreba ce se va întâmpla mai departe. Despre ”a trăi” ai oarecare idee, despre fericire ai aflat mai mult din cărți ce e, iar despre bătrânețe îți poți face o idee urmărindu-ți părinții sau comparându-te pe tine ce cel/cea de acum douăzeci de ani. Abia de aici încep întrebările. Din momentul când încerci să le pui pe toate astea într-o ecuație și să-i afli soluția.

Dar despre asta, altădată poate.