Mda, știu că e Hrușcă, ciuca ironiilor de pe net, alături de Chuck Norris. Veșnicul colindător, de care ni s-a cam acrit în ultimul timp. Doar că acum vreau să ne gândim la el altfel, nu așa cum ne-am obișnuit de-o vreme.

Deci: imaginați-vă doi iubiți, seara, în cuibușorul lor de nebunii; adică, la ea acasă de data asta. El, întors de la slujbă, ”obosit și plin de apă”, cu ridichea proaspăt frecată de un șef care și-a vărsat nervii făcuți de nevastă și plozi asupra lui; are capul cât o baniță, așa că o roagă pe iubită, cu glas astenic: ”Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta/ Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am…”
Normal! La ora asta nu poate fi decât târziu, că m-a ținut nemernicul ăla la o ședință peste program, pen’că nu-l trage deloc ața spre scorpia de acasă.

”Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra/ Să nu văd frunzele cum cad din ram.”

Păi da, că știi că nu suport curentu’. Mi-ajunge cât m-a nenoricit aerul ăla condiționat toată ziua! Așa-i când lucrezi în birou cu nișe menopauziste pline de bufeuri!

Chestia cu frunzele, însă, știu că miroase de la o poștă a pretext. Ce frunze moarte pot fi în plină primăvară!? Deci, ar fi mai bine s-o las, că miroase a abureală de la o poștă!
”Fă focul si preumblă-te prin casă…”

Da, că deși e mijlocul lui mai, nu-s mai mult de 7-8 grade afară, mama ei de încălzire globală! Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai sta pe capul meu, că mi-au ajuns madam Iopescu, Strătuleasa și Popeanca întreaga zi! Fă pași, să-ți văd mersul de la distanță!

”Fără să spui nimic, niciun cuvânt/ Vreau să mă simt la tine ca acasă…” Că la mine s-a mutat soră-mea cu boracii, de nu-ți mai poți auzi nici măcar gândurile câteodată, fi-mi-ar capul al naibii să-mi fie când mi-a venit în el ideea asta!…

”Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt.” Acuma, asta cu frunzele am mai lămurit-o o dată. Era o metaforă. Poți pune în locul lor orice, începând cu gândurile mele din timpul serviciului și sfârșind cu ce simt câteodată dimineața, când dau ochii cu tine nemachiată și ciufulită…
”Iubito, în noaptea asta-mpărătească/ Numai tăcerea las-o să vorbească”… Of, liniștea aia din copilărie, când auzeai lemnele trosnind în sobă și carii rozând din stâlpi!… acuma, toată ziua taca-taca, de parcă ai avea piper pe limbă! Că nu-mi ajung toată ziua madam Iopescu, Strătuleasa și Popeanca…

”Învăluită-n straie de culcare…” Mda, că ce treabă ai tu! Profesoară! Patru ore de curs pe zi; asta, într-o săptămână încărcată! Plus alte două de meditații… Trai, nineacă! Nu ca la mine: 8 + cât i s-o scula turbatului să mă țină peste program! Bineînțeles fără plată sau recuperări!!
”Așază-mi-te alăturea c-un ghem/ Si deapănă mereu fără-ncetare… ” Mai bine așa decât cu telenovelele alea interminabile, de m-am trezit vorbind spaniolește fără să fi luat nicio lecție de limbi străine! Și-apoi, poate te-apuci totuși să-mi faci vesta aia pe care mi-ai promis-o când ne-am cunoscut, că mă seacă la șale aerul ăla condiționat, mama lor de menopauziste cu bufeuri!
”Să n-aud frunzele sub pasi cum gem” Moamă, de când n-am mai mâncat un gem făcut în casă! De caise, de  vișine, de coacăze, de ce-o fi, că m-am săturat de budincile alea din cutie; că nu știi niciodată ce anume mănânci: orez cu scorțișoară sau coajă de mesteacăn cu bureți acri!
”Ferește-mă în preajma ta de vasta/ Urgia toamnei care bântuie…” Da, știu, e doar luna mai, dar parcă acum stă să cadă zăpada, așa vreme câinoasă-i afară!
”Și nu mă întreba în noaptea asta/ De ce mă înspăimântă frunzele.” Că nici eu nu știu. Iote la ele ce fragede și nevinovate îs, așa încărcate de sevă cum sunt după ploile astea!

Auzi, hai că mi-am mai revenit. Nu vrei mai bine să-ți cânt o colindă?

Drept să zic, nu mă așteptam să fiți așa de harnici și darnici. Înainte de a da rezultatele finale, țin să vă spun că fiecare din comentariile voastre on topic mi-a mers drept la inimă și m-a întors spre anii copilăriei, cu ale ei emoții uneori uitate în vârtejul vieții. Drept pentru care vă mulțumesc!

În al doilea rând, am avut și o surpriză extrem de plăcută în persoana lui Gabi, concurent ivit din neant, dar cu o forță și putere de evocare deosebită. Lansez pe calea asta invitația ca, dacă va mai fi în asemenea dispoziție de scris, să-mi trimită materiale spre a fi publicate la rubrica ”De la prieteni adunate și înapoi la prieteni date”.

Deci, numărătoarea… În comentariul adresat lui Rata, am apucat să anunț că va cîștiga cel care va scrie cele mai multe rânduri pe tema propusă. Drept pentru care, rămâne cum a picat, cum s-ar zice. Așa am spus, așa să rămână, că nu vreau să-mi sară la gâți știu eu cine. Păi da, că au apărut și presiunile, ca să nu zic amenințările fățișe, semn că lumea a luat lucrurile în serios.

Deci, în sens crescător, comentatorii au acumulat următorul număr de puncte (1 rând = 1 punct):

-Manole: 2

-Strigo: 2

-Geo: 3

-Redsky: 14

-Ion Ion Românul Care Nu Face Politică: 17

-Gabriela: 36

-Ana: 47

-Gabi: 50

-Radu V.: 62

-Belgianca: 65.

Comentariile sunt încă la postarea cu pricina, așa că poate verifica oricine corectitudinea numărătorii.

Deci, premiul merge la Mirona, urmând să iau legătura cu ea ca să-mi dea datele necesare, iar sincerele felicitări (Ion Ion Romanul Care Nu Face Politică, vezi că am ținut seama de sugestia ta? ) la arbitrul care mi-a stat în coaste tot timpul, nedându-mi posibilitatea s-o întorc ca la Ploiești și să bag word counterul în priză.

Adormim lin, după poveștile de rigoare, care de fiecare dată sună altfel, spre nedumerirea tânărului domn. Și totuși, nu pot dormi profund, ca de obicei, pentru că-i aud respirația alături și nu-s obișnuită. La un moment dat, sunt trezită din somnul iepuresc de niște zgomote ce par a veni din hol. Ceva ca niște pași furișați, care se opresc din când în când, spre a se relua apoi mai precauți parcă… apoi se opresc. ”Mi s-o fi părut!” îmi zic cu mintea încă încețoșată de somn și mă întorc pe partea cealaltă. Dar numai pentru a sări în sus ca arsă, pentru că acum aud mai clar ca deunăzi mișcări suspecte chiar în cameră. V-am zis deja că în jur e beznă ca-n burta unei balene, așa că pas de vezi ceva! Mă ajută doar urechile. Parcă prea mult totuși, pentru că acum percep ceva ca și când cineva ar călca pe niște piei de animale, ori eu sigur n-am așa ceva în dormitor.

Se instaurează din nou tăcerea, dar nu pentru multă vreme. Nici n-au timp să mi se așeze pe cap firele de păr răsculate, că aud sunete ca de încăierare  sau de oameni care au dat unul peste altul, în întuneric, venite dinspre dulap. E clar: m-au călcat din nou hoții, doar că de data asta au intrat peste noi, nu s-au rezumat la a fura de prin curte ca până acum! Nu mai au niciun sfânt lotrii ăștia atâta vreme cât dau năvală peste tine deși e toată familia acasă, iar șeful ei mai e și vânător cu vechime-n stand, cum s-ar zice. Și nici n-am la mine spray-ul cu piper, de autoapărare…

Mă rog, asta e, ”cu-o moarte suntem toți  datori”, vorba Coșbucului; măcar să ne vedem la față îmi zic și aprind lumina. Spre surpriza mea, camera e goală. Dar zgomotele continuă să se audă, de data asta în mod clar dinspre dulap, așa că lucrurile nu pot sta decât la modul următor: cumva, cineva s-a strecurat în casă în timp ce aeriseam și s-a ascuns în locul cu pricina, așteptând să adormim, ca apoi să iasă de acolo și să poată acționa în liniște. Doar că până atunci, face al naibii de mult tărăboi, ceea ce mă indrituie să cred că nu e chiar vreun Einstein, ori cu proștii cam știu cum să mă port; cu cei inteligenți am eu probleme… Așa că înșfac la întâmplare o sabie de-a Ziurelului, rugându-mă în gând să nu se prindă omul din dulap că e din material plastic, deci total inofensivă, și dau la perete ușa din spatele căreia auzisem zgomotele. Tocmai la timp cât să-l prind pe musiu Lucky cățărat pe o rochie de-a mea pe care o țineam de bună. Spinarea îi e arcuită de parcă tocmai se pregătește de atac iar coadă zburlită ca peria de curățat sticle. În ochi are o lucire nebună, care rimează probabil cu a mea, așa că-l iau cu blândețe de pe rochia mea și-l depun pe pardoseală. Tremurăm amândoi iar pe mine mă umflă râsul, pentru că văd deodată scena privită de un ochi străin și credeți-mă că face toți banii. Eu, în pijamale, cu părul zburlit, amenințând cu o săbiuță de plastic un motan ca băgat în priză și care mă privește îngrozit.

Las ”arma letală” din mână, iau mâța în brațe și o scot afară, beau un pahar de apă și mă bag din nou în scutece, scăpată de griji.

Bineînțeles că a doua zi dimineață îl întreb pe Ziurel de ce a închis pisica în dulap, dar picimanul se jură pe toate jucăriile lui și pe accesul la jocurile de pe internet timp de o săptămână că nici usturoi n-a mâncat, nici mâța în dulap n-a încuiat. De parcă nu el m-ar fi rugat seara întreagă să-l las pe Lucky să doarmă cu noi, iar eu am refuzat din motive de pureci și cerut afară la cele mai imposibile ore. Așa că rămâne ca-n gară, adică noi cu sperietura și el cu minciuna.

Data viitoare când o să mai dormim împreună, mă voi asigura prin toate cotloanele că motanul nu e în dormitor. Nu de mine mi-e, că-s obișnuită cu situații de genul ăsta, ci de bietul Lucky care, după cum arăta azi-noapte, sigur s-a ales cu una din cele nouă vieți ale lui lipsă la inventar.

————————————————————————————————————————————————————–

N-am uitat de concursul de ieri. În curând public rezultatul, așa că stați pe-aproape!

-dedicată lui Geo, Redsky și Andru, dar nu numai lor!-

Pe vremuri, când cotcodăceam cu spor în ograda DC-ului -alte timpuri, alți timpi!- am avut de comentat cea mai scurtă poezie din istoria literaturii. Se numea The Fish și era compusă din următoarele versuri:

Oh, yet pet!

Nu mă-ntrebați cine e autorul, că mi-a ieșit din memorie. Oricum, era de limbă engleză.

La așa o provocare, vă dați seama că s-a dat lumea în stambă să-și dea cu părerea, ajungându-se la cele mai aiurite teorii despre bietele ”pet”-uri, ocazie pe care n-am ratat-o nici eu, că nu era să lipsească tocmai martie din post. Pe scurt, am reușit să compun un minieseu pe tema respectivă (m-am restrâns totuși, ca să nu acaparez auditoriul, nu din lipsă de idei! ) de nu mai puțin de 17 rânduri, dar de-acelea cu caracter mic, cum sunt cele ale comentariilor respectivului blog. Chestia asta mi-a atras dacă nu stima celorlalți, măcar interesul tetrisului, care ne-a anunțat, scurt, că -după citirea lui-  simte nevoia să iasă la o țigară.

Bun. De ce am amintit de toate astea? Ca să mă laud, bineînțeles. Nu ca să mă laud, ci pentru că prietenul nostru Radu V. excelează prin lungimea comentariilor lui, în așa fel încât le pot numi, fără să-l flatez, niște minipostări pe tema zilei. Mie-mi plac, că-s atent documentate și logice, chiar dacă uneori nu sunt de aceeași părere cu el. Dar omul ține la tăvăleală și, când mă iau cu el în gură, nu-mi rămâne dator cu răspunsuri. De obicei, însă, rămâne în coadă de pește, și asta doar din cauză că este o persoană cu mult bun simț, care știe să se poarte când intră în casa de cuvinte a cuiva, motiv pentru care are toată stima mea.

Observ însă că de la un timp tot mai mulți comentatori încearcă să-i egaleze performanțele, așa că vă fac azi o propunere care sper să vă provoace mâncărimi la dește: cine scrie cel mai lung comentariu! Fiind un concurs, va fi cu premiu. O carte. Nu știu exact care, fiindcă vreau să fie potrivită cu personalitatea (bănuită de mine a) câștigătorului, așa că o voi cumpăra doar după ce-l voi ”afla” (vorba ariciului).

Deci: tema de azi:… Hmmm, greu cu temele astea impuse! Ia să vedem…

Ok, gata. Deci: Care e prima amintire din viața voastră și de la ce vârstă datează?

O să sparg eu gheața spunând că aveam vreo doi anișori, eram îmbrăcată într-o rochiță creață, din bumbac, cu floricele, și mă ascunsesem sub pat, pentru că dădusem iama în borcanele cu dulceață ale mamei, proaspăt legate la gură cu celofan și puse la răcit. Pur și simplu spărsesem toate ”capacele”, încântată de pocnetul pe care-l făcea celofanul acela supratensionat, care făcea o concavitate lucioasă ca o lentilă. Știam că nu fac bine ce făceam, dar nu m-am putut abține. Mi se mai întâmplă și azi asta, deși nu mai am scuza vârstei mărunte de atunci.

Deci!

Și-atunci gândul te duce fără să vrei la ai noștri, borțoși, blazați și incompetenți, care n-ar recunoaște un hoț decât dacă acesta le-ar fura sandvișul din mână tocmai când au căscat gura ca să îmbuce din el. Polițiști cărora le arăți amprenta mâinii hoțului întipărită pe pervazul de tablă, dar refuză să o ia în considerație. Polițiști care, din trei furturi de care știu eu (cel din cabinetul colegei mele, în plină zi, cel din al meu, dintr-un weekend, și cel din mașina mea aflată în curte), n-au fost în stare să-i prindă pe făptași sau măcar să ne ofere un indiciu asupra stadiului în care se află cercetările.

——————————————————————————————————————————————————————

Care se pricepe la vise să-mi zică și mie ce-nseamnă când visezi o senzație? Și nu una oarecare, ci de fericire intensă.  Care te pocnește pe nepusă masă, neanunțată de nimic din ce ți se întâmplă în viața reală. O fericire fără obiect, pură, de care parcă ți-e și frică, pentru că, deși încă visezi, conștientul se strecoară în oniric și te avertizează că există legea compensației și că s-ar putea ca asta să fie urmată de ceva dacă nu groaznic, măcar mai puțin plăcut, enervant, nemeritat ca și fericirea pe care o simți în acele momente. Un vis în care n-ai vârstă, n-ai sex, ci doar suflet ușor ca o pană, plutind pe un cer senin, spre nu-se-știe-unde.

”Plouă-n mai, se face mălai!” zice o vorbă românească. Nu știu, e posibil. Doar că nu mă mai dau în vânt după mămăligă de un timp…

Sau: ”Vine ploaia , bine-mi pare!/ În grădină am o floare,/ Ploaia o va crește mare,/ Vine ploaia , bine-mi pare!” Asta mergea în copilărie. Acum avem furtun de udat…

Mda, încercăm mereu să ne îmblânzim sentimentele față de un fenomen meteorologic necesar, fără-ndoială, dar care ne cam scoate din sărite cînd suntem orășeni. Mie, cel puțin, mi-a secat inspirația, așa că am stat, ieri, o zi întreagă cu ochii în televizor, de nici n-am putut dormi bine astă noapte din cauza asta. Am văzut filme cu fantome, cu teroriști, cu câini vorbitori și oameni care fac eforturi disperate ca să-i salveze când dau de belea; am văzut filme cu polițiști, cu criminali în serie sau doar conjucturali, am văzut comedii, filme de acțiune, filme vechi, filme noi și tot asta aș face și azi dacă nu m-aș fi hotărât să arunc telecomanda pe dulap. Prea multă televiziune strică. Ca și prea multă ploaie…

… Mi-ar plăcea să am cel puțin a suta parte din bucuria lui Gene Kelly când e vorba de așa ceva.

Dar n-o am, pentru că azi urăsc ploaia. Nu știu mâine…

Voi cum suportați ploaia, dragilor?

Surprinzătoare lipsa de compasiune a pacienților față de un medic bolnav. Privirea și atitudinea lor îți spun că ești un nonsens. De parcă frizerului n-ar avea voie să-i crească părul. Sau cizmarului să i se tocească încălțămintea… Le spui că nu te simți bine și că-i rogi să se concentreze pe ce îi supără cel mai tare, urmând ca la o consultație ulterioară să te ocupi și de celelalte hibe, dar te trezești că-i consulți din cap până-n picioare, pentru că și-au amintit că uneori li se pune un cârcel la degetul mic sau că le pocnesc urechile când cască. N-ai ce face, Legea asigurărilor de sănătate le dă drepturi, iar altele (cum ar fi a bunului simț; sau mila creștină) nu mai funcționează odată intrați în cabinetul medical…

Așa că te târăști cum poți până la sfârșitul zilei de muncă, punând cruce încă unei iluzii…

-Eu, de câteva zile, sunt de-a dreptul fericită!

Atât de rar auzi așa ceva, încât am fost tentată să cred că, de fapt, disimula cu umor o realitate exact opusă.

-Pe bune? Sau e doar o glumă? țin eu să mă asigur, precaut.

-Da, pe bune! ciripește ea. L-au atacat din toate părțile, deși zău dacă aveau vreun motiv.

”L-au atacat!” Pe cine, fratele meu!? Habar n-am despre ce vorbește, dar o scot cumva la capăt zicând cu voce  mică:

-Nu prea știu despre ce e vorba. Am lipsit din oraș o săptămână și ceva…

-Păi, a scris și-n presă! zice ea lejer șifonată.

-Știi, n-am prea citit ziare în zilele astea…

-Oricum, nu-l credeam în stare de așa ceva. Adică, știam că e un om puternic, dar a gestionat totul de așa natură încât am fost mândră că mi-e bărbat.

Aham! Parcă mai veneam de-acasă așa. Știam, în mare, cu ce se ocupă ”eroul” nostru, dar habar n-aveam în ce clinciuri se băgase și cu cine era în ring la ora aia.

-Păi, și eu îl știu ca fiind un luptător tenace, zic eu la plesneală, să nu par mută și tută.

-Nu doar luptător, ci convins de dreptatea lui, mă asigură amica. Și culmea e că l-au atacat chiar ai noștri, deși știau că, chiar dacă e de-al lor, nu rezonează cu ei.

Mai clar de-atât nici că se putea! Pas de mai zi ceva! Habar n-aveam care-s ”ai noștri” și care ”ai lor”, așa că eram în plină beznă, nemaiștiind pe ce parte să întorc cartofii în tigaie ca să nu se ardă.

-Bine c-a ieșit până la urmă cum trebuie, zic eu în lipsă de ceva mai inteligent.

-Păi, a ieșit, că el avea dreptate. Dar știi cum e lumea: rea!

-Da, rea. Noroc că uneori binele învinge, îi citez eu pe cei de la Radio Guerrilla.

-Exact! mă aprobă ea, apoi, după salamalecurile de rigoare, închide telefonul.

Dacă am norocul să mai dau peste vreo două ca ea, o să ajung urgent la zi cu bârfele și întâmplările din urbe.

Booon. S-o facem așadar, că n-o durea!

Luni dimineață. Mă trezesc pusă pe fapte mari. Doar că parcă mă ”ține” un pic spatele, că în urmă cu o zi m-am hărnicit cam tare cu grădinăritul, așa că acum simt efectele. Cum e știut că nu-i bine să lucrezi pe mușchi obosiți și articulații ușor anchilozate, îmi zic că e cazul să aștept ca lucrurile astea să se rezolve de la sine, în timp, așa că-mi iau micul dejun. Mda, parcă e mai bine așa, disconfortul a dispărut, dar acum sunt cu stomacul plin, deci e total interzis să-mi supun inima la eforturi, așa că mai amân puțin gimnastica aia de înviorare.

Între timp, mă relaxez strângând paturile, spălând vreo 3 rânduri de haine în mașină și dereticând prin casă. E ora prânzului deja și sunt în oarecare întârziere; peste 2 ore trebuie să fiu la cabinet, așa că îmi iau prânzul, spăl vasele și mai ciupelesc câteva buruieni de prin grădină, fac un duș, mă îmbrac și purced la lucru. 5 ore de cabinet, 2 de ”teren”. După care mă întorc acasă, cu gândul la cina precoce pe care o s-o iau, că n-am mâncat aproape nimic toată ziua. Calculez că pe undeva pe la ora 19.00 voi fi mistuit ce am îngurgitat, așa că va fi taman nimerit să-mi fac gimnastica aia ”izvor de sănătate”.   Numai că 19.00-le se transformă în 20.00, apoi în 21.00, că mai am treburi de aranjat prin casă și curte, cărți de citit, comentarii de făcut pe bloguri, M.A.S.H.-uri de văzut, gânduri de tors, planuri de schițat, vorbe de spus și de tăcut.

Și uite așa ajung la ora 22.00, când, recunoașteți și voi, e cam târziu pentru gimnastica de înviorare, eu pregătindu-mă atunci de somn. Așa că o las pe mâine, când musai m-oi scula mai devreme și mă voi organiza mai bine. Și când sigur nu m-or mai ”ține” șalele, că doar azi n-am făcut aproape nimic. Important e că m-am apucat de ea. De-acum încolo va merge totul ca uns.

Marți dimineața. Pfii, ce târziu m-am trezit! Abia am timp să mă spăl pe față, să-mi arunc ceva țoale pe mine și s-o-ntind la serviciu. Nici vorbă să am timp și de gimnastică. Lasă c-o s-o fac la cabinet, între doi pacienți. Dacă oi apuca, fiindcă azi am și zi de vaccinări, și astea cer timp… Oricum, dacă nu, o fac la întoarcerea acasă. Asta, dacă nu apuc să mănânc, fiindcă știți și voi, cu stomacul plin…

Așa că iată-mă-s în treburi. Deschid eu frumos yahoo-ul, care -galant- mă anunță ceea ce știam deja: că s-ar putea să am virusul cu pricina. Drept pentru care mă roagă frumos să schimb parola. Dar îmi dă și un test. Știți voi: să reproduci o serie de semne scălămbăite, aflate într-o casetă. Doar că, de data asta, erau scrise doar pe jumătate, și anume cea de sus, de parcă era proba de absolvire a școlii de spioni, nu un antispam oarecare. Înclin să cred că din vreo 7 simboluri, am nimerit măcar 6; oricum, în mod sigur nu pe toate, altfel nu mi-ar fi dat încă o șansă, de data asta cu literele și cifrele scrise clar, ca pentru proști. Ocazie cu care cred că m-au și clasificat băieții de la yahoo într-o categorie de I.Q. care mă va scuti de-acum de mesaje de genul: ”Vreți să vă desăvârșiți educația? Universitatea X din Paris sau Y din Londra vă invită să aplicați pentru ea!”  Big deal! vorba franțuzului Goethe. Lăsați mesajele de Penis enlargement și Cum să slăbești 13 kilograme într-o lună să vină la mine!

Așa că acum îs în regulă. Contacții mei vor fi scutiți de mesajele alea ”trimise” de mine cică, cu care i-am potopit până acum. Profit de ocazie ca să-i îndemn ca, dacă citesc rândurile astea, să procedeze așijderea: adică să-și schimbe parola.

Nah, că mă luai cu vorba și am uitat că voiam să scriu despre altceva astăzi, și anume despre gimnastica de înviorare. Dar ”și mâine este o zi”, vorba Scarlettei O’Hara.