Există scriitori care rămân în conștiința cititorilor printr-o singură operă. Giuseppe Tomasi di Lampedusa -cu Ghepardul lui monumental- e primul care îmi vine în minte (dar mai sunt și alții care acum îmi scapă). Tot așa cum există scriitori cu o operă importantă, din care atrage atenția cu deosebire o singură lucrare, celelalte structurându-se doar ca un corolar în jurul acesteia sau nici măcar atât. Aici, mă gândesc la Jaques Perry, francezul care, în 1979, la 58 de ani, a reușit să scoată la iveală o adevărată perlă literară: L’île d’un autre (Insula altuia). O carte peste care cei mai mulți dintre noi au dat, așa cum afirm și în titlu, absolut din întâmplare. Dar ce descoperire încântătoare! E genul acela de roman pe care ai vrea să-l recitești imediat ce l-ai terminat. Recunosc că eu am făcut-o și nu mi-a părut rău.
Mai întâi, subiectul pe scurt: un navigator amator (Gilles) e forțat de o furtună să acosteze într-o seară pe o insulă pustie, unde își petrece noaptea într-o casă al cărei proprietar lipsea pe moment (Laurent). Gândul lui inițial era acela de a-și petrece doar o noapte acolo și apoi să lase un bilet celui absent, în care să-i mulțumească pentru ospitalitate și să plece, dar casa sfârșeste prin a-l seduce și a-l ademeni să-l cunoască pe amfitrionul necunoscut prin cercetarea obiectelor fotografiilor, mobilelor, scrisorilor etc. găsite acolo. E vorba -probabil- despre anticiparea nedeslușită a unei aventuri unice, cum zicea cineva; sau, altfel spus, despre povestea unei prietenii legate prin scris, o prietenie paradoxală, între doi oameni care încă nu se cunosc.
Și acum, în continuare, notele lui Andru despre acest roman, cărora nu simt nevoia să le fac nicio completare, pentru că exact asta am simțit și eu când am citit, apoi recitit, Insula altuia.
Când eram mică, tata m-a învățat să-mi developez singură fotografiile. Găseam fascinant cum imaginea de pe film trecea pe hârtie fotografică. Îmi plăcea mult cum, atunci când scufundai hârtia în revelator, începeai să ghicești subiectul, ca mai apoi acesta să se contureze explicit, în toată frumusețea sa.
”Dorothea” spunea despre Laurent Mattius că ”este cel mai mare fotograf din lume, dar nu vrea să devină”. Într-un anume fel, tot fotografie realizează și Gilles Laborde, dar cu alte mijloace. Tot ceea ce face el, toate experiențele sale au exact acțiunea revelatorului din copilaria mea. Am găsit foarte interesant cum, cu fiecare pagină, se conturează împletindu-se trei imagini: Laurent, Gilles și … relația lor.
Dacă am considerat firesc să mi-l conturez pe Laurent ca pe un puzzle deosebit de atrăgător din bucățelele oferite prin incursiunile cu scop de cercetare ale lui Gilles, normal să-mi imaginez evoluția posibilei relații dintre cei doi, surprizele mele cele mari au fost: autoanaliza și autodescrierea pe care le realizează acesta din urmă și finalul neașteptat al cărții.
Spun finalul neașteptat al cărții deoarece nu am avut tăria să cred 100% în motivația lui Gilles și nu m-am lăsat condusă de ea. Mi-a plăcut și m-a câștigat doar ca ipoteză de lucru, nereușind să mă prindă până la nivel de crez. Chiar și asta a avut un farmec aparte și tind s-o pun pe căpoșenia mea, nu pe manevra autorului. Am ignorat se pare declarații ca: ”Fiecare noapte este o mică moarte. În fiecare dimineață aștept ca viața să intre fără să bată la ușă, să-și scoată rochia printr-o simplă mișcare a șoldurilor și să se culce cu mine. ” Și am dat o altă valoare surprinzătorului citat din Cioran în Ispita de a exista: ”rațiunea este rugina vitalității noastre. Nebunul din noi e cel care ne silește la aventură: dacă ne părăsește, suntem pierduți; totul depinde de el, chiar și viața noastră vegetativă… ” Aici am fost uimită de forța cu care am fost aruncată în propriul plan personal. Ciudat este că în conversație am mai făcut cunoștință, cel puțin de două ori, cu variațiuni pe aceeași idee, dar impactul cuvintelor scrise a fost neașteptat de puternic!
Autoanaliza și autodescrierea au apărut atât de firesc și m-au intrigat cu acuratețea, sinceritatea și minuțiozitatea lor. Și nici măcar n-au fost introduse forțat, ci au fost oportune în demersul justificativ. Două fragmente mi-au plăcut în mod deosebit: ”Mă pierdeam prin meandrele astea și nu găseam alta ieșire simplă decât lăcomia, bulimia de cărți, de filme, de hrană, de cuvinte, de peisaje, de clipe adunate, de visuri. Nu știam să rămân în repaus și să nu mă gândesc la nimic. Pentru asta îți trebuie un suflet liniștit și perfect conturat.” și ”uneori sunt predispus la bunăvoință și orbire. Obosit să fiu singur și să mă aprind pentru toți, îmi concentrez razele asupra unei singure persoane și o admir socotind că e bine luminată. Capacitatea mea de a admira o iau drept minunatele ei însușiri. Iubesc. ” M-au impresionat mai mult ca oricând, deoarece, fără a reuși să verbalizez, le-am dat ocol de nenumărate ori.
Mi-a mai reținut atenția și descrierea inspirată și concisă a efectului universalizat al scrierii cărții: ”Acum când nimic nu mă apăsa, nici propriu-mi trup, nici neliniștea, nici teama, redescopeream unul dintre avânturile icariene dragi copilăriei mele: aveam să scriu o carte absolută, cartea care va deveni marea mijlocitoare. Ea o să mă împace cu viața, o să lumineze în timp de scriu și o să-mi deschidă un viitor de fraternitate și de dragoste”
Până și fraza-aforism din încheiere: ”nimic nu-i mai frumos decât ceea ce începe...” a fost pe placul sufletului meu!
(scrisă de SLVC și Andru. Ea, ca de obicei, cu scenariul, actorii și regia; eu – cu peisajele și recuzita. :) )