He did it again! Ne-a făcut iar de râs adică!
Pe înserat, a apărut cu mortăciunea în casă. De parcă n-ar avea ce să mănânce. Uitați proba în poza a doua!
Ser vede însă că Lucky îi ardelean. Și se poartă ca-n bancul cu brișca și cutia metalică de bere. ”Grăunțele alea concentrate-s pentru ăi de n-au gheare, ochi de vultur și dinți de fier, ca mine.”
Să-i fie de bine, că eu nu mai risipesc de-acum banii familiei pe hrană pentru pisici. E pe cont propriu de-acum. 
Duminică tihnită, la căldurică, făcând lego, citind, privind pe geam sau la televizor. Încărcarea bateriilor. Liniște întreruptă din când în când de miorlăieli enervate, lătrături avertizatoare, din curte, țipete de puștan surescitat, zgomotul de fond al jocurilor pe calculator, apoi o liniște nesperată, după care revine, din oraș, animatorul casei, cu buzunarele pline de mașinuțe. Suntem ”revoluționari”, construim ce vedem la televizor, adică tricolor și vapor, nepricepând încă exact despre ce e vorba, dar nu-i nicio problemă; nici cei mari nu par a fi mai dumeriți ca el…
Alături de o umbrelă normală, bărbătească
E curcubeul meu la purtător. Solid, de încredere, cu tijă ”țapănă”. L-am primit astă-vară de la un prieten drag. S-o fi săturat să mă tot audă plângându-mă că nu se lipesc umbrelele de mine neam; ca și pixurile și brichetele. Am luat-o, i-am mulțumit frumos și am pus-o în mașină, între scaunele din față. Din când în când o mai scuturam de praf, dar nu îndrăzneam s-o folosesc, fiindcă eram sigură c-o s-o pierd și pe asta. Dar ieri nu s-a mai putut. Pica apa din cer de parcă uitase Doamne-Doamne robinetul deschis, așa că -neavând glugă- a trebuit să-mi calc pe suflet și să apelez la ea.
Prima încercare: extragerea din mașină. Acuma, știți și voi cât de înghesuite sunt parcările, așa că mi-a trebuit aproape un minut să reușim să ieșim amândouă cât de cât întregi dintre mașina mea și cea a imprudentului care și-a lăsat-o lângă a mea. Cu deschisul ei m-am descurcat relativ bine: m-a ajutat un domn care trecea pe acolo; din milă probabil, fiindcă eram deja ciuciulete, cu mănușile încurcate în spițele umbrelei. A trebuit să merg aproape pe mijlocul străzii, riscând să mă amendeze jandarmii pentru perturbarea liberei circulații a concetățenilor mei, fiindcă trotuarul era prea îngust ca să ne încapă pe amândouă. În mare, a fost bine, că era ca sub o parașută, așa că nici vorbă să mă atingă vreun fir de ploaie. A fost doar o mică problemă când s-a intensificat vântul, fiindcă era cât pe ce să mă transform în Marry Poppins. Noroc că m-am agățat de un alt domn, de data asta angajat al instituției spre care mă îndreptam, care m-a prins taman la timp, înainte de a decola. După cum observați, mi-a crescut priza la domni de când am scos-o în lume. Și când te gândești că altele folosesc pentru asta cățelușii adorabili din dotare. Umbrela mea măcar nu cere de mâncare și nici nu trebuie să-i strâng… mă rog, să strâng după ea. Decât pe ea însăși, când nu-mi mai trebuie.
Ajunsă în cabina care ține loc de cabinet, la teatru, a trebuit să deschid și ușa băii ca să am loc s-o pun la uscat. La sfârștul programului, am parcurs drumul de întoarcere în parcare fără prea mari daune; asta, dacă nu luăm în calcul oglinda retrovizoare a unei camionete, pe care am pliat-o din greșeală cu mânerul umbrelei, și pălăria unei doamne, cu care m-am trezit atârnând de o spiță; drept e că nici n-am sesizat asta până când nu i-am auzit strigătele surprinse și indignate.
Ce să-mi fac, lumea asta n-a fost croită pentru mine! Nu mă mai încape.
Gata, nu se mai poate, mă radicalizez și eu, deși am promis să nu fac politică pe acest blog. Vremurile însă o cer.
Îmi fac partid. Să văd cine o să mă împiedice s-o fac, acum, când strada fierbe. Că de-aici mi-a și venit ideea.
Deci, ce-ați zice de Partidul Contra Mârlanilor din Circulație? Platforma politică e simplă și cât se poate de clară: vom milita pentru împotrivă. Iar mijloacele sunt la-ndemâna tuturor: o cheie trecută discret de-a lungul portierei nesimțitului pe care l-ai recunoscut că ți-a tăiat calea în intersecție, o mână de cuie strecurată sub roțile celui care ți-a ocupat locul în parcare exact când făceai manevrele necesare ocupării lui, o pungă de vopsea lansată în parbrizul celui care te atenționează sonor și luminos că-l încurci pe drum deși tu circuli cu viteza legală. Și mai am idei, dar le țin doar pentru ultrașii care musai or apărea din mahalalele inepte.
Știu că vom avea și opozanți feroce, cum ar fi, de pildă, Partidul Manechinelor, ocupante, de obicei, a locului mortului în limuzinele/gipanele/SUV-urile care ne dau cu tifla pe șosele, dar, mai nou, și la volanele lor. Nu vom da piept cu ele, fiindcă ne e milă de silicoanele lor, dar ne vom permite să le arătăm semnul victoriei (cel cu degetul mijlociu erect) ori de câte ori ni se vor încrucișa drumurile.
Acum lucrez la slogan și la lozinci. Poate că mă ajutați și voi.
Draga de Andru, complicea mea la torturile la care vă supunem din când în când, mi-a făcut o surpriză uriașă. Mi-a trimis prin poșta rapidă al treilea volum din 1Q84 (vezi notele de lectură la primele două aici). Deși am promis că n-o voi citi decât când voi avea ceva timp liber, nu m-am putut stăpâni și am început-o deja. Adică, nu doar am început-o, am citit-o pe jumătate. Asta, când nu mi-am pierdut vremea uitându-mă la televizor. Dar n-o să vă împui capul cu asta, ci cu altceva.
La sfârșitul celui de-al doilea volum, dacă vă mai amintiți, apăruse un pistol în scenă, care neapărat trebuia să fie folosit – conform observației lui Cehov (Dacă în povestire apare un pistol, e musai să se tragă cu el.) Ni se sugera că eroina principală a cărții se va sinucide. Drept să zic, chiar m-am întrebat cum va putea Murakami să mai scrie un volum în absența eroinei lui principale. Noroc că n-a fost cazul, pentru că Aomame s-a răzgândit, așa că povestea merge mai departe, cu sau fără pistol.
Asta-mi amintește de un alt scriitor, celebrul Arthur Conan Doyle (nicio legătură cu Conan the Barbarian), care l-a ”omorât” la un moment dat pe Sherlock Holmes, dar a fost nevoit -la presiunea cititorilor- să-l reînvie, pentru că altfel nu mai avea viață bună cu ei. Sau de comisarul Moldovan (cel cu ”fleacul” și ”ciuruitul”), pe care Sergiu Nicolaescu l-a ridicat din morți și l-a pus să mai joace în vreo câteva filme. Sau de serialele americane. Dallas-ul de pildă, unde J.R. e împușcat de la mică distanță, dar revine la viață pentru încă câteva zeci de episoade și chiar un film de lung metraj. Sau Dinasty, unde sunt mitraliați la un moment dat toți eroii serialului, chestie care nu-i împiedică apoi pe majoritatea dintre ei să se ridice de pe unde picaseră în mod dramatic și spectaculos și să-și continue viața pe micile ecrane.
Să tot trăiești așa. Vreau și eu!
Azi nu scriu despre nimic (cam aiurea formulare, dar am circumstanțe atenuante, vezi vedea mai încolo de ce ), pentru că televizorul e pe cale să-mi ucidă neuronul, așa că-l protejez și eu cât pot. Să oprească careva (scuze de cacofonie! Ce v-am zis eu! ) protestele astea, să mă pot întoarce liniștită la ale mele, adică la voi.
Deci, azi o să scrieți voi ce vreți, și eu o să citesc. Ia să vă văd! 
Și totuși nu mă pot abține să fac o recomandare. Asta. Citiți comentariile, că-s de tot hazul. Par eczampl:
Unul: Eu vreau monarhie.
Altul: Eu vreau despotism luminat.
Alta: Eu vreau cizme.
Protestele astea-s ceva contagios. S-au întins în toată lumea. Fiecare cu ce-l doare la urma urmei. De pildă, fătucele astea!
Măi copii, am impresia că ori protestați de mama focului prin orașele voastre, ori vă uitați la televizor, că nu prea vă văd înghesuindu-vă seara pe aici. Nu-i nicio problemă la urma urmei, traficul nefiind una dintre preocupările mele principale. Faceți ce credeți voi că e mai bine…
•Aseară, în Piața Unversității, doi tineri drăguți foc, soț și soție. Discurs civilizat, denotând speranță, bun simț și umor. Inscripție de pe casca ei de biciclist: ”Cască, în caz că…” Știm noi de ce. Ideea tinerei doamne, chiar dacă nu e originală (vezi aici), denotă măcar cultură urbană. Mi-a făcut bine să văd cum va arăta România de mâine.
•Mai puțin bine mi-au făcut ”agramaticalitățile” (mersi, Costi Ioniță!) de pe multe dintre pancartele de acolo, semn că n-avem inhibiții gramaticale, mulți dintre noi trecând prin școală ca gâsca prin apă.
•Vin, dimineața, la serviciu, pe fondul sonor al Radioului Guerrilla. Dobro mi se pare un puști îmbătrânit în ”rele” iar Craio, ”irecuperabil” din multe puncte de vedere. Ce mai, îmi plac flăcăii ăștia pentru că îmi seamănă în multe privințe. (Mda, iar mă consider buricul pământului, punct de referință. )
•Craio, de pildă: ”Băi, o să vorbesc cu protestatarii ăștia și cu jandarmii, să termine naibii pe la 11 protestele, că dacă o mai duc mult așa, dau în primire de oboseală”. Aseară am stat și eu cu ochii pe Piață, butonând pe mai multe posturi, ca să-mi fac o idee cât de cât clară asupra evenimentelor. La 23.30 am închis totuși televizorul, pentru că urma să mă scol cu noaptea-n cap, pentru o nouă zi de muncă. Chiar așa, băieți: aveți un pic de milă pentru noi, ăștia blocați în fața televizoarelor. Voi vă distrați acolo de mama focului la minus nu știu câte grade, cu ochii mereu în paișpe, să nu vă treziți cu vreo sticlă sau vreun bolovan în cap, scandând până la răgușire lozinci mai mult sau mai puțin haioase, stricându-ne nouă programul de somn și odihnă. Ce naiba, un pic de decență!
•Tot de la D&C aflu că visele mele sunt infantile, fiind legate de ceea ce mi s-a întâmplat în ziua respectivă (asta, când mi le amintesc a doua zi, lucru care mi se întâmplă destul de rar). Se pare că persoanele mature au vise mai complicate, mai imaginative, unele chiar premonitorii; eu mă rezum la a retrăi ziua care tocmai s-a încheiat. Dar lasă că mă fac eu mare, și atunci să vedeți onirism și alte cele!
•Până și buletinul meteo a început să fie privit din perspectiva ”piețarilor”: Craio, de pildă, era interesat mai mult de cum va fi vremea deseară în București decât de restul țării, în restul timpului. Motivul cred că e transparent.
Semnat: Viermele ciumapalac din mahalaua ineptă
Există scriitori care rămân în conștiința cititorilor printr-o singură operă. Giuseppe Tomasi di Lampedusa -cu Ghepardul lui monumental- e primul care îmi vine în minte (dar mai sunt și alții care acum îmi scapă). Tot așa cum există scriitori cu o operă importantă, din care atrage atenția cu deosebire o singură lucrare, celelalte structurându-se doar ca un corolar în jurul acesteia sau nici măcar atât. Aici, mă gândesc la Jaques Perry, francezul care, în 1979, la 58 de ani, a reușit să scoată la iveală o adevărată perlă literară: L’île d’un autre (Insula altuia). O carte peste care cei mai mulți dintre noi au dat, așa cum afirm și în titlu, absolut din întâmplare. Dar ce descoperire încântătoare! E genul acela de roman pe care ai vrea să-l recitești imediat ce l-ai terminat. Recunosc că eu am făcut-o și nu mi-a părut rău.
Mai întâi, subiectul pe scurt: un navigator amator (Gilles) e forțat de o furtună să acosteze într-o seară pe o insulă pustie, unde își petrece noaptea într-o casă al cărei proprietar lipsea pe moment (Laurent). Gândul lui inițial era acela de a-și petrece doar o noapte acolo și apoi să lase un bilet celui absent, în care să-i mulțumească pentru ospitalitate și să plece, dar casa sfârșeste prin a-l seduce și a-l ademeni să-l cunoască pe amfitrionul necunoscut prin cercetarea obiectelor fotografiilor, mobilelor, scrisorilor etc. găsite acolo. E vorba -probabil- despre anticiparea nedeslușită a unei aventuri unice, cum zicea cineva; sau, altfel spus, despre povestea unei prietenii legate prin scris, o prietenie paradoxală, între doi oameni care încă nu se cunosc.
Și acum, în continuare, notele lui Andru despre acest roman, cărora nu simt nevoia să le fac nicio completare, pentru că exact asta am simțit și eu când am citit, apoi recitit, Insula altuia.
Când eram mică, tata m-a învățat să-mi developez singură fotografiile. Găseam fascinant cum imaginea de pe film trecea pe hârtie fotografică. Îmi plăcea mult cum, atunci când scufundai hârtia în revelator, începeai să ghicești subiectul, ca mai apoi acesta să se contureze explicit, în toată frumusețea sa.
”Dorothea” spunea despre Laurent Mattius că ”este cel mai mare fotograf din lume, dar nu vrea să devină”. Într-un anume fel, tot fotografie realizează și Gilles Laborde, dar cu alte mijloace. Tot ceea ce face el, toate experiențele sale au exact acțiunea revelatorului din copilaria mea. Am găsit foarte interesant cum, cu fiecare pagină, se conturează împletindu-se trei imagini: Laurent, Gilles și … relația lor.
Dacă am considerat firesc să mi-l conturez pe Laurent ca pe un puzzle deosebit de atrăgător din bucățelele oferite prin incursiunile cu scop de cercetare ale lui Gilles, normal să-mi imaginez evoluția posibilei relații dintre cei doi, surprizele mele cele mari au fost: autoanaliza și autodescrierea pe care le realizează acesta din urmă și finalul neașteptat al cărții.
Spun finalul neașteptat al cărții deoarece nu am avut tăria să cred 100% în motivația lui Gilles și nu m-am lăsat condusă de ea. Mi-a plăcut și m-a câștigat doar ca ipoteză de lucru, nereușind să mă prindă până la nivel de crez. Chiar și asta a avut un farmec aparte și tind s-o pun pe căpoșenia mea, nu pe manevra autorului. Am ignorat se pare declarații ca: ”Fiecare noapte este o mică moarte. În fiecare dimineață aștept ca viața să intre fără să bată la ușă, să-și scoată rochia printr-o simplă mișcare a șoldurilor și să se culce cu mine. ” Și am dat o altă valoare surprinzătorului citat din Cioran în Ispita de a exista: ”rațiunea este rugina vitalității noastre. Nebunul din noi e cel care ne silește la aventură: dacă ne părăsește, suntem pierduți; totul depinde de el, chiar și viața noastră vegetativă… ” Aici am fost uimită de forța cu care am fost aruncată în propriul plan personal. Ciudat este că în conversație am mai făcut cunoștință, cel puțin de două ori, cu variațiuni pe aceeași idee, dar impactul cuvintelor scrise a fost neașteptat de puternic!
Autoanaliza și autodescrierea au apărut atât de firesc și m-au intrigat cu acuratețea, sinceritatea și minuțiozitatea lor. Și nici măcar n-au fost introduse forțat, ci au fost oportune în demersul justificativ. Două fragmente mi-au plăcut în mod deosebit: ”Mă pierdeam prin meandrele astea și nu găseam alta ieșire simplă decât lăcomia, bulimia de cărți, de filme, de hrană, de cuvinte, de peisaje, de clipe adunate, de visuri. Nu știam să rămân în repaus și să nu mă gândesc la nimic. Pentru asta îți trebuie un suflet liniștit și perfect conturat.” și ”uneori sunt predispus la bunăvoință și orbire. Obosit să fiu singur și să mă aprind pentru toți, îmi concentrez razele asupra unei singure persoane și o admir socotind că e bine luminată. Capacitatea mea de a admira o iau drept minunatele ei însușiri. Iubesc. ” M-au impresionat mai mult ca oricând, deoarece, fără a reuși să verbalizez, le-am dat ocol de nenumărate ori.
Mi-a mai reținut atenția și descrierea inspirată și concisă a efectului universalizat al scrierii cărții: ”Acum când nimic nu mă apăsa, nici propriu-mi trup, nici neliniștea, nici teama, redescopeream unul dintre avânturile icariene dragi copilăriei mele: aveam să scriu o carte absolută, cartea care va deveni marea mijlocitoare. Ea o să mă împace cu viața, o să lumineze în timp de scriu și o să-mi deschidă un viitor de fraternitate și de dragoste”
Până și fraza-aforism din încheiere: ”nimic nu-i mai frumos decât ceea ce începe...” a fost pe placul sufletului meu!
(scrisă de SLVC și Andru. Ea, ca de obicei, cu scenariul, actorii și regia; eu – cu peisajele și recuzita. :) )
Azi nu voiam să scriu nimic, fiind duminică, dar nu mă pot împiedica să fac o observație amară.
Întreaga Românie e zguduită de proteste care au pornit inițial de la reforma sănătății propusă de Ministerul Sănătății și promovată intens și neinspirat de către președintele celorlalți (pentru că -cu scuze față de cei care simt altfel- eu nu l-am perceput niciodată ca fiind al meu).
Observația e următoarea: totul a pornit de la reformarea sistemului de urgențe. Cine credeți că a avut cel mai mult de lucru în cursul încăierărilor din cursul serii trecute? (În afară de jandarmi, a căror sarcină era de a restabili ordinea. Mă rog, și aici aș avea de făcut unele observații, dar, cum nu cunosc în amănunțime sarcinile lor de serviciu și până unde se întinde competența lor profesională, mai bine mă abțin.) Exact seviciile medicale ambulatorii și spitalicești: SMURD, Ambulanța și secțiile de urgență ale spitalelor. Care s-au descurcat excelent, ca de obicei, cu profesionalism și fără să-și piardă cumpătul, acordând asistență atât protestatarilor cât și jandarmilor răniți. Încă o dovadă că măcar acest segment al ”sănătății” funcționează ireproșabil.
În rest, fără comentarii.
Când ai norocul să ai prin casă un năzdrăvan ca ăsta…
ori îți iei câmpii, ori încerci să-ți recapeți condiția fizică de pe vremuri. Nu de alta, dar dintr-o dată casa ta devine un adevărat parc auto și/sau o rampă de skateboarding (asta, când ai norocul să iei o mașinuță de-aia sub tălpi, de să fii nevoită să pui frână cu fundul, pe parchet, sau cu coatele și genunchii, pe canaturile ușilor). Iar când scapi și de asta, pentru că ai fost obligată să impui niște reguli de conviețuire/supraviețuire (”Se confiscă orice nu e pus la locul lui înainte de culcare!”), dai peste un hamster vorbitor amestecat printre parfumuri și, chiar dacă ai trecut de mult de vârsta copilăriei, nu te poți împiedica să apeși pe butonul de înregistrare și să faci ca toate visele, ascultând apoi rodul scălămbăielilor tale, până te surprinde picimanul asupra faptului și ți-l confiscă, pe motiv că-i consumi bateriile.
Mda, are dreptate și el; la vârsta mea, poate că ar trebui să mă joc cu altfel de… ”jucării”.
Traian on Nume ”zlab”
Strigo on Nume ”zlab”
Lady A on Nume ”zlab”Lady A on Nume ”zlab”Strigo on Nume ”zlab”Lady A on Nume ”zlab”Strigo on Nume ”zlab”Strigo on Nume ”zlab”
andruska on Nume ”zlab”Lady A on Nume ”zlab”
Spaţiu virtual personal Georgiana
