Hristos a înviat!

15 aprilie 2012 – 00:01

By silavaracald | Posted in Uncategorized | Comments (19)

Iepurașul obosit

13 aprilie 2012 – 22:42

Îs băieți mari de-amu! Azi-mâine fac 7 ani, așa că nu mai merge să le vindem povestea cu iepurașul de Paște. Drept pentru care i-am îmbarcat pe amândoi în ”bondar” și am purces la cumpărat cadouri pentru ei. Drept îi că eram pregătită sufletește de la prânz, de către Mărgelatu, la telefon:

-Știu la ce magazin o să mergem! Vreau să-mi iei un monstertruck pe care l-am văzut eu în Ciricipendicus (bine, el n-a zis chiar așa, ci astfel am priceput eu), la televizor. Poți lua cardul cu tine dacă nu-ți ajung banii.

Boier, flăcăul, n-am ce zice!

Așa că l-am luat, că dacă și Ziurelul ar fi vrut același lucru, zău dacă-mi ajungea ”mărunțișul” din portmoneu.

La ducere, stăteau ca sfinții, în spate, amândoi prinși cu centura de siguranță, vorbind potolit despre chestii pur băiețești, care mie -sincer- îmi scapă. Evident, inspirate din filmele și jocurile de pe computer. Printre altele, însă, și-au mărturisit unul altuia că sunt pedepsiți săptămâna asta prin interzicerea accesului la internet pentru nu știu ce năzbâtii. Drept pentru care mi-am exprimat îndoiala că ”iepurașul” va fi foarte darnic de data asta.

-Stai așa, îmi explică sfătos același Mărgelat, că nu tu m-ai pedepsit, ci mami. Deci tu o să-mi iei ce vreau eu și mami ce vrea ea.

Corect!!!

Și totuși, chiar dacă a fost vineri, și 13 pe deasupra, pot zice că am avut un pic de noroc, că altfel chiar nu știu pe unde scoteam cămașa. Și anume, cum am intrat în magazin, Ziurelul s-a lipit de raftul cu mașinuțe din seria Cars (părinții de preșcolari știu despre ce e vorba!), urmat îndeaproape de văru-său. Drept pentru care monstertruck-urile au rămas liniștite pe raftul de sus, cu prețurile alea imense sfidând parcă bunul simț și posibilitățile financiare ale cumpărătorilor.

După îndelungi discuții asupra performanțelor (din film) lui Fulger McQueen, Bucșă sau Doc Hudson, puștii s-au oprit asupra a două dintre ele (de căciulă), drept pentru care am reușit să nu apelez la card, așa cum îmi sugerase Mărgelatu.

Deși  sunt verișori primari, născuți doar la o lună diferență între ei, n-o să găsești două persoane cu firi și apucături mai diferite ca ei. Cel mare (vă las să-l ghiciți singuri, din poze) a refuzat punga oferită de vânzătoare și, ajuns afară, a scos mașinuțele rapid din ambalajul lor, începând să le cerceteze cu interes. Cel mic le-a pus frumos în punguță și s-a rezumat doar la a-l privi pe văru-său, păstrând pentru acasă momentul magic al dezambalării.

Ajunși afară însă, din toată cumințenia lor s-a ales praful, așa că abia am reușit să-i adun de pe alei și din parcare ca să-i introduc în mașină, unde s-au apucat să turuie ca băgați în priză, întrerupându-se unul pe altul și contrazicându-se din orice, apelând din când în când la mine pe post de arbitru. Imparțială cum mă știți, îi dădeam dreptate când unuia, când altuia, alternativ, făcând abstracție într-un mod absolut dezinteresat de adevăr. Că altfel numai pridideam cu ei, fiindcă pe bancheta din spatele meu se dezbăteau probleme grele și profunde. Vă dau un singur exemplu.

Ziurel: ”Nu-i așa că dacă-ți dai cu ciocanul peste degete te doare mai tare decât dacă-ți pică o cărămidă în cap?”

Nu știu voi ce ați fi răspuns în locul meu, dar eu m-am simțit după depunerea lor la domicilii de parcă mi-ar fi tropăit o turmă de iepurași pe creier. Oricum, un lucru mi-e clar: la anul, îl voi lăsa pe Peșty să le cumpere cadouri, în timp ce eu mă voi relaxa tranșând mielul, vopsind ouăle și fierbând măruntaiele pentru drob. Am zis!

By silavaracald | Posted in Chestii, socoteli | Tagged , , | Comments (20)

De Paște. Lista de cumpărături

11 aprilie 2012 – 08:33

Ne-am zis că măcar în anul acesta să nu ne mai înghesuim în ajun, în supermarket, la cumpărături, așa că ne-am hotărât s-o facem azi.

-Bun, hai să vedem de ce avem nevoie, zice Peșty, înarmat cu hârtie și creion.

-Ouă, zic eu, cum e și firesc pentru asemenea sărbătoare.

-Deci, ouă, notează el conștiincios. Altceva?

-Păi, pâine n-are sens să luăm de pe-acum, că se-nvechește. Miel nu prea se mănâncă în familia noastră…

-Ba trebuie să se mănânce, că odată e Paștele pe an. Oricum, iau de la vărul Săndel, ca în fiecare an, de la turma lui. Altceva?

-Frunzele, ceapa și usturoiul pentru drob o să le luăm vineri, de la piață, să nu se fleșcăiască. Unt avem, mezeluri abia am luat… vopsea de ouă, la fel… prăjiturile le rezolvăm tot vineri, să fie proaspete… Cam asta e. Altceva nu cred să fie nevoie.

Așa că am încheiat lista, dar a trebuit să-i amintesc să n-o uite acasă ca de obicei. Nu de alta, dar să nu-i scape ceva din ea. big grin

By silavaracald | Posted in De-ale gurii, pe apucate, Uncategorized | Comments (74)

De la Hipocrate la hipoalergenice

10 aprilie 2012 – 06:00

Mignonă, cu sâni obraznici și șolduri ce atrăgeau parcă mâinile privirile masculilor, ochi albaștri, cu gene imense, pe care le flutura ca Bambi când a dat prima dată de muguri proaspeți, fostă sportivă de performanță, a trecut prin facultate cam ca gâsca prin apă. Fiind isteață de felul ei și având o oarecare manualitate, mai cu o pilă, mai cu o… pisiceală, a reușit în cele din urmă să evite obligatoriul stagiu la țară, așa că a obținut post exact în policlinica din centru.

După revoluție, s-a lipit de un grup de englezoaice venite aici să ne civilizeze, în timp ce proaspătul soț -tot medic și el- a făcut același lucru cu o organizație fără frontiere intitulată… hai să-i zicem ”Cavalerii de Pilgrim”, de la care s-a ales cu ceva aparatură medicală expirată la ei, dar numai bună pentru noi, și o mașină de tip furgonetă. Ea, la rândul ei, s-a căpătuit cu materiale și instrumente rare la noi și scumpe oriunde, drept pentru care a părăsit policlinica și și-a deschis cabinet particular.

Între timp, formele ei apetisante au expandat de-a binelea, transformând-o într-o adevărată hudubaie de femeie. O fi de vină vârsta? O avea probleme medicale? Sau e doar prea prietenă cu lingura, furcuțița și cratița? Nu știm, nu judecăm, doar constatăm. Doar ochii i-au rămas la fel de frumoși, îngropați însă între fălci și frunte.

De ce mi-am amintit de ea?

Pentru că am văzut-o de curând la televizor. Nu, nu în emisiunile despre societatea civilă în care activa cândva; nici în cele politice, pentru că între timp a abandonat ideea de a deveni o madam Thacher autohtonă, ci în unele publicitare, despre nu-știu-ce-fras de canapea minune care, (cică) ți-ar îndrepta năravurile spatele și te-ar face ca la 16 ani; ortopedice, hipoalergenice și hiper-nu-știu-cum. Drept să zic, m-aș fi așteptat s-o văd încontrându-se cu englezoaicele alea ale ei asupra tehnicii bobului de orez la tricotaje; nu m-aș fi mirat nici s-o văd luându-se în furci cu politrucii județului pe tema culturilor de mușețel de la liziera pădurilor de foioase; hai să zicem că o vedeam chiar și în reclamele alea la pastele de dinți și apa de gură; oricunde, dar nu să ridice osanale unei adunături de câlți, burete și cârpe pe care îți întinzi oscioarele noaptea întru odihnă.

Așa că zic și eu ca prietena mea A., când i-am povestit toate astea:

-Deh, foamea-i mare la noi. Iar unora le trebuie mai multă mâncare decât altora!

By silavaracald | Posted in Medicale si nu prea!, Viata ca o prada, limba ca o spada... | Tagged , , | Comments (24)

Coincidență

9 aprilie 2012 – 10:32

Sărbătorile astea sunt contagioase de-a dreptul. Nu-s romano-catolică, dar simplu fapt că pentru aproape jumătate din populația orașului meu azi e a doua zi de Paște mă face să mă  simt într-un fel special. Așa că am lăsat-o mai moale cu rânitul prin casă și m-am așezat la televizor. Și ce credeți c-am văzut? Coincidență sau nu, tocmai rula Mamma mia! Pe fondul sonor al melodiilor Abbei.

Mai zilele trecute, și Geo își amintea cu drag și nostalgie de trupa suedeză care a fost atâta amar de ani în topurile muzicale. Fără a fi una dintre formațiile mele preferate, toate melodiile lor îmi sunt cunoscute și mă trezesc uneori fredonându-le, pentru că a fost una dintre puținele formații care se puteau auzi prin România în anii comunismului; mai puțin pe canalele oficiale și mai mult pe casete piratate și transmise de la unii la alții ca anumite cărți ”interzise” în acele vremuri.

Dar să revenim la film. Scenariul s-a străduit să înglobeze în el majoritatea hiturilor formației, bineînțeles în contextul acțiunii. Nu e o capodoperă -nici nu cred că s-a dorit a fi așa ceva- ci doar un remember nostalgic al unei generații care își trăiește acum maturitatea, dar n-a uitat încă să se bucure de viață și să iubească. E un film luminos, nu doar de la soarele grecesc sub care e plasată acțiunea lui, nu doar de la coloritul superb al rochiilor eroinelor, ci -mai ales- de la frumusețea aceea care izbucnește din interiorul personajelor. Distribuția e și ea una de soi: Meryl Streep, Pierce Brosnan și Colin Firth, asta, ca să-i amintim doar pe cei mai vizibili din film, iar vocile, autentice. Tocmai aici e farmecul filmului. Actorii aceștia cântă ei înșiși, refuzând să fie dublați. Nu au strălucirea celor de la Abba, dar au ceva poate chiar mai mult: autenticitate și fior.

Atât femeile cât și bărbații din film sunt frumoși, indiferent de vârsta și datul lor natural. E vorba de acea frumusețe care vine -uite că mă repet- din interior, din trăirile și experiența lor de până atunci.

Ce mai, un film care mi-a mers la inimă și azi, când l-am revăzut.

În final, haideți să-l auzim pe Pierce Brosnan ”masacrând” (glumesc, desigur!) melodia pe care am inserat-o mai sus în interpretarea originală (care e una dintre preferatele mele din discografia lor). Așa, doar pentru comparație… happy

By silavaracald | Posted in Cărţi, lecturi, filme | Tagged , , , , | Comments (42)

Studiu de caz

7 aprilie 2012 – 06:00

Spuneți-mi și mie care e probabilitatea ca două mașini de mărci bunicele, de aceeași culoare și care nu au intrat în contact direct, să fie parcate una lângă alta, în fața cabinetului meu, cu urme de ciocnire recentă pe ele, pe câte o aripă-față?

Mie mi se par destul de mici spre zero.

Asta, dacă nu suntem la Paris, unde, de pildă, am văzut zeci de automobile bușite în față și în spate, aliniate una după alta la marginea străzii, dat fiind obiceiul lor ciudat de a-și face loc de parcat. Am fost martoră la așa ceva și vă asigur că spectacolul merită toți banii, mai ales că era dat de un Citroen mititel și jigărit, care se împingea de mama focului în două limuzine aproape duble cât el. Și culmea e că a reușit, pentru că se pare că lumea, acolo, lasă mașinile scoase din viteză când le opresc.

Sunt curioasă cum s-ar defășura asemenea manevre pe o stradă oarecare din București de pildă. Sau chiar în Tîrgu Mureș, unde (cică) oamenii-s mai blânzi și mai îngăduitori. hee hee

By silavaracald | Posted in Bazaconii | Tagged , , | Comments (32)

Cum se fac banii din blogărit

6 aprilie 2012 – 06:00

Blogăritul poate deveni o activitate rentabilă. Mai ales când o faci cu un anumit stil și istețime. Uite, pun pariu că habar n-ați avut până acum că cel (scuze, sună o țâră cacofonic!) puțin două dintre reprezentantele lui pe care le știți (o să ne recunoașteți la timpul potrivit) s-au îmbogățit în urma acestui hobby, fără ca pentru asta să trebuiască să facă concesii în numele firmelor sau instituțiilor pe care le-au promovat într-un mod atât de subtil că nici nu v-ați prins. big grin

Deci, încet și pe tăcute, ne-am făcut treaba, ne-am încasat bănuții și i-am investit. Aaa, bineînțeles că nu în Romnânia, că nu eram fraiere să riscă să rămânem cu buzele umflate, ci în Cesena (poza nr. 1) și Bologna (poza nr. 2)

Rezultatul? Ia vedeți mai jos.

După cum se vede, Leidi, mai cochetă, a tras spre parfumuri. Mda, n-are deloc gusturi proaste.

Eu, fidelă primei mele iubiri, m-am rezumat la cărți, dar nu mă plâng; sunt în companie selectă.

Deci, cam asta am vrut să spun. Am tras noi vreo doi ani și ceva, dar a meritat. big grin

(Mulțam fain Mișulache pentru pozele de mai sus! kiss)

By silavaracald | Posted in Bazaconii | Tagged , , | Comments (76)

Proba de imbecilitate

5 aprilie 2012 – 08:55

-Și, mai ales, dacă vezi vreo seringă sau un ac, sau un balonaș lunguieț, cu un lichid în el, nu pui mâna! o aud pe soră-mea dădăcindu-l pe Ziurel de cu noaptea în cap. Strângi doar hârtiile…

Nedumerită, am întrebat despre ce e vorba. Curiozitatea mi-a fost repede satisfăcută. Ministerul Învățământului a hotărât să-i educe pe școlari și preșcolari în sens civic, așa că săptămâna asta se desfășoară un program numit ”Școala, altfel”. Mă miram eu de ce e plin orașul de coloane întregi de elevi care se îndreptau, însoțiți de profesorii lor, în diverse direcții. Ideea în sine nu e rea deloc. Doar că noi o aplicăm românește, ca de obicei.

De pildă, fiul asistentei mele, de numai 4 anișori, a fost dus cu clasa la lacul din apropierea localității lor ca să strângă gunoiul de pe mal. Trecând peste faptul că o mulțime de prichindei care nu au încă simțul conservării, însoțiți de doar două educatoare depășite de evenimente, au petrecut câteva ore în vecinătatea unui luciu de apă în care ar fi putut pica oricând, simpla idee ca niște copilași să adune mizeria lăsată de adulți nu cred că are darul de a-i educa, ci, poate, doar de a-i face să-i privească cu și mai multă neîncredere pe adulții care au adus acel mal în asemenea hal încât a fost nevoie să strângă ei mizeria rămasă.

Iar acum, Ziurel… Păi, dacă știam din timp asta, îmi luam zi liberă și nu-l lăsam la grădiniță. Pentru că nu mi se pare normal să facă pe gunoierul orașului doar pentru că niște nesimțiți aruncă pe unde le vine lor peturi goale, ambalaje de hârtie sau de poliester, prezervative folosite, mucuri de țigări și altele.

Plătim o mulțime de impozite tocmai pentru a avea un serviciu de poliție comunitară care ar trebui să patruleze prin asemenea locuri și să le ardă amenzi nesimțiților. Plătim taxa de salubritate, taxa de habitat și taxa de curățenie primăvară-toamnă tocmai pentru ca serviciile specializate în așa ceva să-și facă meseria; ei au echipament adecvat și sunt instruiți special pentru asta. Copiii, nu. Mai ales preșcolarii, care nici n-au discernământul necesar unor asemenea activități.

Ce pot pricepe niște puștani din această acțiune? Eventual doar că ăia mari au voie să facă orice, iar cei mici să strângă după ei. Și să aștepte să crească și ei, ca să poată apoi arunca cu nepăsare tot ce le prisosește, unde vor ei, că oricum vor veni după ei alții să strângă…

Aș vrea să aflu dacă isteții care au făcut acest proiect nemaipomenit își trimit copiii la școală în zilele acestea. Chiar aș pune pariu că pe progeniturile lor i-au apucat brusc virozele, enterocolitele și colicile, motiv din care nu au putut participa alături de colegii lor la salubrizarea localităților.

Ca și în Sănătate, deciziile de acest fel din Învățământ cred că sunt luate de niște oameni care nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea, așa lipiți de scaune cum stau de ani de zile, copiind de la alții idei pe care refuză să le treacă prin filtrul gândirii.

Din păcate, Romârlănia lui Casper pare a fi luat cu totul locul României pe care ne-o visăm…

By silavaracald | Posted in Uncategorized, Viata ca o prada, limba ca o spada... | Tagged , , | Comments (44)

Cioburi de romârlănie (2)

4 aprilie 2012 – 06:00

(Scris de Casper)

Aceasta nu este România mea, este doar ţara în care sunt nevoit să trăiesc.

E ceea ce înţeleg eu a fi rocker: păr lung, îngrijit şi prins în coadă, un zâmbet înţelegător în colţul gurii, atitudine deschisă, relaxată şi -nu în ultimul rând- o pasiune devoratoare pentru motoare. Un calm şi un echilibru ce numai o experienţă de viaţă mai mult decât vastă ţi le pot da, combinate cu un bun simţ natural. Reperul nostru ori de câte ori viaţa ne serveşte câte un bocanc în gură; îl credeam imun la vicisitudinile cotidiene româneşti. Eh, pâna şi Ahile şi-a avut călcâiul lui.

Povestea următoare aparţine prietenului meu, dar putea fi a oricui dintre  noi.

Totul a început după moartea socrului meu. Rămasă singură, soacra a insistat să se mute cu noi. Fetele-mi crescuseră si aveau nevoie de mai multă supraveghere, şi da, şi eu de mai mult timp ca să mă ocup de motoare. Nu mă plâng, e femeie de nota zece. Chiar m-am bucurat că s-a mutat cu noi. Dar… Patru femei în casă! Asta înseamnă o grămadă de apă consumată, şi nu consumul în sine mă deranja, cât evacuarea. Zona nu avea canalizare iar pristerul era cam mic. Un proiect european m-a scos din dilemă; s-a introdus canalizarea şi pe strada mea. Uraaa! Acum să vedem cum mă pot conecta la ea. M-am pregătit pentru un lung periplu telefonic: bere la rece, ţigări, scrumieră şi ceva sticsuri pentru orice eventualitate. Şi am sunat.

Pentru început, la Relatii cu publicul.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul… S-a anunţat în presă că s-au finalizat lucrările de introducere a canalizării în zona… Îmi puteţi spune, vă rog, care e procedura ce trebuie urmată pentru a mă branşa şi eu la canalizare?

-Desigur, sunaţi la numărul… la Serviciul tehnic.

Super, am început cu dreptul! Desfac berea, s-ar putea să nu am mult de stat la telefon, doar am intrat în Europa. Pregătesc ceva de scris şi-mi aprind satisfăcut o ţigară. Deci Serviciul tehnic.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul… bla, bla, bla.

-Ăăă! Bună ziua. Ştiţi, în presă se scriu multe. Cred că ar trebui să sunaţi la Serviciul investiţii; nu ştiu dacă investiţia e finalizată pentru a vă putea branşa. Sunaţi la numărul…

Ce bine că există telefon! Mă închipuiam umblând de la un etaj la altul ca Asterix în cele 12 munci! Cu un zâmbet în colţul gurii, am deschis pachetul de sticsuri şi am luat o gură de bere.

Sun. Mai sun. Încă mai sun. Nimic. O fi greşit omul. Hai că domnisoara cea drăguţă de la serviciul cu publicul trebuie să ştie mai bine:

-Sărut-mâna. Tot eu, cel cu canalizarea. Domnul (a fost domn, nu?) de la Serviciul tehnic a spus să sun la Investiţii, la numărul… dar nu răspunde nimeni.

-Aaa. E numărul domnului X, dar el e în concediu, sunati la numărul…

Yess! Am să-i duc o ciocolată fetei ăsteia. Mă las relaxat pe spate şi mai iau o gură de bere. Deci, Serviciul investiţii.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul…

-Ăăă. Da. Investiţia e finalizată, dar nu ştiu dacă a fost luată în primire, noi ne ocupăm doar de investiţii. Sunaţi, vă rog, la numărul… domnul Y se ocupă de lucrările în derulare.

Unde eşti tu Asterix? Mai aprind o ţigară, mai e una aprinsă în scrumieră. Nu-mi pasă, prevăd că vor mai fi. Încă o gură de bere, încă una, răsuflu adânc.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul…

-Bună. Mă scuzaţi dar nu eu mă ocup de branşări; din câte ştiu, încă se mai lucrează la finalizarea lucrării, dar s-ar putea să vă puteţi branşa. Sunaţi, vă rog, la numărul… la firma constructoare.

Ce drac… doamne iartă-mă! Asterix, Obelix, Berlix, Botanix, Fixpix, ajutaţi-mă! Dom’le, ce bine că există telefonul, eram pasibil de puşcărie.

Berea s-a încălzit, în scrumieră zac trei ţigări. Mai aprind una.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul…

-(Sec) Nu. Nu puteţi.

Cred că mi-a scăpat un scâncet disperat.

-Dar să nu spuneţi că ştiţi de la mine, sunaţi-l pe domnul Q, la numărul… cred că vă poate ajuta el.

Gâfâi. Berea e caldă. Mai am câteva în frigider. Am frigider? Am. Dar e departe. Nu. E în bucătărie. Bucătărie. Fără canalizare. Încă. Hai, curaj, mai am un pic. Domnul acela cumsecade are să mă ajute. Sper. Scrumiera arată ca un altar shintoist, plină de beţe fumegânde. Mai o gură… câh. Mai un apel.

-Bună ziua. Mă numesc… locuiesc pe strada… la numărul… Pot?…

-Ăăă. Oficial, nu. Nu stiţi, vecinii dumneavoastră s-au branşat?

- Huh? Cred că nu. Adică, nu mi-a spus nimeni, şi dacă nu-i legal nici nu cred că o să-mi spună.

-Domnule, dar dumneata unde trăieşti? În ţara asta nimic nu e legal, dar se poate orice. Hai du-te afară şi vezi dacă e trafic.

Ce drac are traficul cu buda, da’ nah, dacă zice omul, cine ştie? Mă ridic cătinel și-mi arunc privirea pe stradă. Previzibil: pustie.

-Păi, nu, nu e nici o maşină pe stradă.

-Ooof! Nu domnule, nu trafic de ăla. Du-te afară, ridică capacul de la canal şi vezi dacă circulă ceva.

Băăii, ai dracu’! Băgară ăştia metrou în canal sau ăla face mișto de mine? Ce drac să circule prin canale… şobolani, şerpi, crocodili? Ce naiba, le-au construit cu şobolanii gata instalaţi în ele? Ce căcat de lucru… da, mă, de căcat e vorba. Da’ cum naiba, trafic? Căcați pe minut, pe secundă sau pe oră? Doar n-oi sta o oră să-i număr câți trec!

Mai iau o gură de poţiune, sper să-şi facă repede efectul. Doamne ce rea e! Şi-a ieşit din mână bătrânul Getafix. Doamne, am luat-o razna.

Simţindu-mi ezitarea, domnul Rezolvatrix mă luă mai uşurel:

-Hai că văd că nu te pricepi (adică: Doamne, prost eşti!), îţi dau un număr de telefon (telefon?, nuuuu!!). Stai că nu-l găsesc. (Yupii!!) Facem altfel. Du-te tu la barăcile constructorilor şi caută-l pe domnul inginer Buda Alexandru; te rezolvă el.

Şi atunci am clacat.

By silavaracald | Posted in Uncategorized | Comments (46)

Accident colectiv de muncă

2 aprilie 2012 – 20:25

Acum vreo 7-8 ani (plus-minus câțiva, că stau prost cu cronologia), ne pregăteam pentru nunta soră-mii. Fiecare încerca să fie de folos cumva. Făcuserăm rost de o palincă de Bistrița, tare și aromată, din prună curată, pe care trebuia s-o tragem în sticle. Era un început de septembrie călduros, așa că toată tevatura avea loc în șura lui Peșty, adică terasa de lângă casă. Ne adunaserăm acolo eu, viitoarea mireasă, maică-mea, soțiorul -care se erijase din prima în conducător de operațiuni- și o prietenă, fată săritoare și cumsecade de felul ei.

Autoproclamatul șef ne trasase deja sarcinile: una din noi se ocupa de bidon, pe care trebuia să-l încline încet, în timp ce alta ținea sticla ușor înclinată, având grijă să nu se miște pâlnia, să irosim licoarea ce făcea zeci de perluțe de aer la cea mai mică mișcare. Odată umplut recipentul, o alta dintre ”subalternele temporare” trebuia să i-l dea peștișorului, care urma să-l înfunde cu dopuri de plută, și în final să îl așeze în navete. Bineînțeles că trebuia și un om bun la toate, care să spele sticlele, să le usuce, să ni le pună la îndemână, să șteargă pe jos când băltoaca de țuică prelinsă pe sticle era prea mare… Simplu ca Bonjour!

Așa a și fost un timp. Doar că, după o vreme, am devenit ușor irascibili. Mai ales noi femeile care lucram  mai aproape de zona fierbinte. Cred că prima care și-a dat drumul la gură am fost eu. Mi se părea că maică-mea vorbește cam mult și se cam lasă pe tânjeală, încetinindu-ne ritmul. Bineînțeles că nici ea n-a stat ca muta, să-i frec eu ridichea în fața celorlalți, așa că mi-a reproșat că torn palinca cu viteză prea mare, motiv din care nu apucă să ia forma aia turbionară care să evite risipirea stropilor etilici pe ciment. La care Peșty s-a enervat că făceam gălăgie cam multă în loc să ne vedem de treabă, motiv din care amica noastră s-a dat la el, că-i cam leneș la ”îndopare” și că bucățile alea de plută nu sunt suficient de bine înfipte în gâtul sticlei. Ca un bărbat serios ce este, adică nu se uită în gura femeilor cicălitoare, nici n-a băgat-o în seamă; poate și pentru că avea treabă s-o mustre pe soră-mea, care așeza sticlele în navetă cum îi veneau la mână: care cu eticheta pe stânga, care cu ea pe dreapta sau chiar în spate…

-Dacă așa o să faci și când o să fii la casa ta, să nu te miri că te-o lăsa ăla după o lună, a punctat el decisiv.

Drept pentru care soră-mea a zbughit-o în casă, înlăcrimată. Coana-mare, după ea, s-o consoleze. Eu, cu ochii pe amica noastră, evident prea focusată pe bărbățelul meu, chestie care mă cam râcâia la ficați, fiindcă -legal- doar eu am dreptul să-i fac zile fripte, nu aveam nevoie de ajutorul ei prietenesc. Peșty, botos deja, alinia sticlele în navetă, bombănind ceva în legătură cu femeile astea pe care nu te poți baza când ai mai mare nevoie de ajutor.

În cele din urmă, apar și cele două din casă, calmate, și ne apucăm din nou de treabă, schimbând locurile, pentru că era clar pentru toată lumea că relațiile încordate dintre anumiți membri ai echipei dăunau randamentului general. Plus că se însera și noi nu îmbuteliasem decât vreo trei sferturi din palincă. Așa că am luat locul soră-mii, considerând că știu mai bine ca ea cum să mi-l iau pe consort când ne suflă puf de păpădii în ochi sau ne ciupește de varice. O vreme lucrurile păreau că se desfășoară în parametri normali, până când s-au luat la harță maică-mea cu prietena noastră, chestie care m-a intrigat, ele fiind în cei mai buni termeni dintotdeauna. Soră-mea a încercat să le împace, nereușind decât să le facă să alcătuiască rapid un front comun împotriva ei, iar Peșty le-a pus capac făcându-le ”cațe” pe tustrele.  Pfuai! A urmat o grevă spontană și extrem de vocală, din care ne-a întrerupt fi-miu, abia picat de la Cluj unde fusese cu ceva trebi:

-Alooo, ce se întâmplă aici! Se aude din stradă cum vă rățoiți unii la alții. Și pute a palincă de-ți mută nasul!

După care începe să râdă.

-Sunteți exact ca bătrânii ăia de la cazanul de țuică, anul trecut, când m-am dus să-l iau pe bunicul acasă… Erau toți beți, de la vapori, și deveniseră arțăgoși exact ca voi.

Abia atunci ne-a picat fisa: chiar dacă eram în aer liber, faptul că lucraserăm atâtea ore cu nasul în palinca aia ne-a afectat creierașii neobișnuiți cu alcoale tari. Și, dacă Peșty mai avea ceva antrenament în domeniul ăsta, ”activând” ca degustător voluntar în diverse ocazii, noi femeile nu eram obișnuite, așa că ne-am -pe scurt- îmbătat.

Bineînțeles că am încetat imediat activitatea, iar restul trebii l-a făcut fi-miu cu niște prieteni, care au mai băgat și pe sub nas, nu doar prin nări, așa că pe la miezul nopții era veselie mare în curtea  noastră, dar vecinii ne-au tolerat, că știau ce urma… trecuseră și ei de două ori prin așa ceva deja.

By silavaracald | Posted in Bazaconii | Tagged , , , , | Comments (57)